— Mamă, lucrezi din nou în tura de noapte în seara asta? a întrebat Catia, studiind atent fața mamei sale. În vocea ei se simțea îngrijorare, ca și cum spera că răspunsul va fi diferit de data aceasta.
— Da, draga mea. Dar tu și George vă veți purta frumos, nu-i așa? Maria i-a mângâiat mâna fiicei sale, încercând să o liniștească.
— Bineînțeles… Doar că nu îți oferi niciodată odihnă, a insistat Catia. Trebuie să iei măcar o mică pauză.
— Nu-ți face griji, pisicuțo. Acest job este temporar. Am achitat aproape tot împrumutul, a spus Maria cu un zâmbet reținut. Nu vrei să strălucești la balul de absolvire?
Catia a oftat. — Îmi doresc doar să fii mai des acasă.
— Doar puțin mai mult, Catia. A mai rămas doar un an—apoi gata, a șoptit Maria, închizând ochii de oboseală.
Amintirile au năvălit. Lucrurile fuseseră cândva diferite—existase o familie stabilă, un soț de încredere, doi copii. Dar totul s-a prăbușit când soțul ei a decis să înceapă o afacere. Maria nu l-a pus la îndoială—pur și simplu a avut încredere în el. Împrumutul a fost luat pe numele ei.
Apoi el i-a mărturisit că iubește pe altcineva. I-a promis că o va ajuta cu datoria. Dar curând după aceea a murit într-un accident de mașină.
Maria a rămas singură: doi copii și o datorie copleșitoare. Stând în cimitir, nu știa de ce să se agațe. Era îngrozită. Nu erau suficienți bani și nu avea cine să o ajute. Se gândise serios la ce era mai rău când totul părea fără speranță. Singurul lucru care i-a rămas a fost partea ei din apartament.
Au trecut cinci ani. Viața a întărit-o. Aproape tot ce câștiga mergea spre achitarea datoriei. Alocațiile pentru copii, slujbele suplimentare, salariul principal—totul. De-abia rămânea destul pentru trai. Dar copiii au crescut. Catia a devenit un ajutor real, având grijă de fratele ei mai mic, George.
— Bine, Catia, trebuie să plec. Verifică-i temele lui George și nu-l lăsa să stea afară până târziu, Maria a sărutat-o pe frunte pe fiica ei. Îți mulțumesc că ești alături de mine.
Spitalul era departe, iar drumul până acolo dura peste o oră cu transferuri. Uneori se gândea să-și schimbe locul de muncă, dar după atâția ani se atașase de acești pereți.
— Bună seara, Maria Nicoleta, a salutat-o Sergiu Andrei, un medic nou care apăruse recent.
Ieșise la pensie, dar se plictisea fără muncă. Era politicos, calm și chiar puțin timid. Se zvonea că arăta interes față de ea. Și deși Maria încerca să evite astfel de zvonuri, îi făcea plăcere.
— Bună seara, Sergiu Andrei, a răspuns ea, grăbindu-și pasul când a observat privirile curioase ale asistentelor.
Medicii s-au adunat pentru ceai.
— Alăturați-vă nouă, Maria Nicoleta. A fost liniște până acum.
— Liniștea dinaintea furtunii, a chicotit ea.
Într-adevăr, începutul turei ei a fost liniștit—doar doi pacienți: unul cu apendicită și o rană minoră. Vremea era caldă, iar Maria a ieșit afară pentru un moment de odihnă. S-a așezat pe o bancă și a închis ochii.
— Pot să mă alătur? a întrebat o voce.
Era Sergiu. S-a așezat lângă ea.
— Maria, am vrut să te invit la cinema. Fără sensuri ascunse—doar o seară plăcută. Cina este prea previzibilă, teatrul nu e pentru toată lumea, dar un film este neutru. Refuzul nu este o opțiune.
Ea a râs.
— Îmi citești gândurile?
— De ce să mă deranjez? Este evident. Întotdeauna încerci să dispari când mă apropii.
— Este atât de vizibil?
— Foarte mult. Dar suntem adulți și amândoi suntem liberi. Nu este aceasta o șansă?
Maria a oftat.
— Am uitat cum e să flirtezi sau să accepți invitații.
— Dar viața merge înainte, i-a reamintit el blând.
— Bine, voi veni. Doar că—am puțin timp, a acceptat ea în sfârșit.
— Muncești prea mult. Știu că nu e treaba mea, dar…
— Este munca mea—e complicat. Soțul meu mi-a lăsat doar datorii și durere, a răspuns ea cu amărăciune.
Sergiu a ascultat fără să o întrerupă. Ea i-a povestit totul—despre trădare, moarte, împrumuturi.
— Așa stau lucrurile, a încheiat ea. Deci gândește-te bine înainte să inviți la film o femeie cu o asemenea valiză de trecut.
— O valiză nu este o ancoră. Ești puternică și respect asta, a spus el calm.
Ea a fost surprinsă—nimeni nu o acceptase pur și simplu așa cum era de mult timp.
— Știi, a spus ea brusc, am avut odată o prietenă. Ne-am îndepărtat din cauza soțului meu. Nu știam că și ea era îndrăgostită de el. După nuntă a dispărut. Nu am mai văzut-o de atunci. Uneori mă întreb: ce-ar fi fost dacă lucrurile ar fi fost diferite?
— Dar nu poți rescrie trecutul. Cât despre prietena ta… poate soarta vă va aduce din nou împreună, a răspuns el.
Maria s-a ridicat.
— Mai bine mă întorc la salon. E prea liniște astăzi.
Câteva minute mai târziu, o asistentă s-a apropiat.
— Maria Nicoleta, sunteți solicitată urgent în sala de operație.
Ea s-a grăbit înăuntru. Fără să se uite la pacient, a aruncat o privire la hârtii și a întrebat,
— Cum vă simțiți?
Abia atunci și-a ridicat ochii.
Pe targă zăcea soțul ei—Costin. Bărbatul pe care îl îngropase cu cinci ani în urmă. El i-a întâlnit privirea, apoi imediat și-a întors-o.
— Nu… Nu se poate… El ar trebui să fie mort… gândurile Mariei se învârteau nebunește.
Timpul parcă s-a oprit. Maria a simțit cum podeaua se clatină sub picioarele ei. S-a sprijinit de peretele alb al sălii de operație, încercând să-și recapete echilibrul.
— Costin? a șoptit ea, vocea ei abia audibilă.
Pacientul a continuat să evite contactul vizual, prefăcându-se că nu o recunoaște.
— Cred că mă confundați cu altcineva, doamnă doctor, a răspuns el cu o voce rece, străină.
Dar era el. Aceleași trăsături, aceiași ochi căprui, doar că acum încadrați de riduri mai adânci și păr grizonat. Inima ei bătea cu putere, iar mintea îi refuza să accepte realitatea din fața ei.
Asistenta din încăpere a observat tulburarea doctoriței.
— Maria Nicoleta, vă simțiți bine? Sunteți foarte palidă.
— Da… nu… Îmi cer scuze, am nevoie de un moment, a bâlbâit Maria, ieșind din sală.
În coridor, s-a prăbușit pe un scaun, respirând adânc. Sergiu, care trecea prin apropiere, a observat-o imediat.
— Maria? Ce s-a întâmplat?
Cu mâinile tremurânde, ea i-a povestit ce văzuse. Sergiu a ascultat atent, apoi a luat fișa medicală a pacientului și a studiat-o.
— Aici scrie Alexandru Dimitriu, 52 ani, accident rutier minor. Nicio legătură cu numele fostului tău soț.
— Îți spun, Sergiu, este el! a insistat Maria. L-am îngropat acum cinci ani, dar acesta este Costin!
Cu calm, Sergiu i-a sugerat:
— Lasă-mă să mă ocup eu de acest pacient. Tu ai nevoie de o pauză.
Dar Maria a refuzat. Trebuia să înfrunte acest fantom din trecutul ei. Cu determinare, s-a întors în sala de operație.
De data aceasta, pacientul nu mai putea evita conversația. Maria a început să-i trateze rana de la frunte, rezultată în urma accidentului.
— Interesant cum un om mort poate suferi un accident, a remarcat ea încet. Costin Popescu.
Bărbatul a tresărit la auzul numelui, apoi a oftat înfrânt.
— Maria… nu așa trebuia să ne revedem.
— Cum ar fi trebuit să fie? După ce te-am plâns la mormânt? După ce am crescut singură copiii noștri, luptându-mă cu datoriile tale?
Costin a închis ochii, incapabil să îi înfrunte privirea acuzatoare.
— A fost o greșeală… tot. Afacerea, împrumutul, aventura… Când totul s-a prăbușit, am văzut o ieșire. Un prieten m-a ajutat să falsific accidentul. Am fugit în străinătate, am început o viață nouă.
— Și noi? Copiii tăi? Eu? a întrebat Maria, vocea ei tremurând de furie și durere.
— Am fost laș, a recunoscut el. M-am convins că vă va fi mai bine fără mine. Că vei primi asigurarea…
Maria a terminat de pansat rana în tăcere, apoi s-a îndreptat spre ușă.
— Asigurarea nu acoperea sinucidere, asta a fost concluzia. Nu am primit nimic, Costin. Nimic în afară de datorii și doi copii care și-au plâns tatăl.
Înainte să plece, s-a întors și l-a privit pentru ultima oară.
— Documentele tale de externare vor fi gata în curând. Apoi poți dispărea din nou. De data asta, te rog, rămâi mort pentru noi.
În săptămânile următoare, Maria a descoperit o forță interioară pe care nu știa că o are. A contactat un avocat și a început procedurile legale. Costin era viu, ceea ce însemna că putea fi tras la răspundere pentru abandonul familiei și pentru fraudă.
Într-o seară, când se plimba prin parc cu Sergiu, acesta a întrebat-o:
— Ce vei face acum?
Maria a zâmbit, pentru prima dată fără umbra trecutului.
— Voi trăi, Sergiu. Pentru prima dată după mulți ani, voi trăi cu adevărat.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.