O adiere răcoroasă de toamnă făcu frunzele aurii să se învârtă pe drumul satului, în timp ce Alina cobora din autobuz. Picioarele îi dureau după drumul lung, iar o greutate i se așezase în piept—plecarea de lângă bunicul ei fusese sfâșietor de grea.
Abia făcuse câțiva pași când o voce răgușită, cunoscută, strigă: „Alinușka, draga mea, cum a fost drumul?”
Nina Petrovna, felcerul satului, se grăbi spre ea, dând din mâini într-un gest larg de bun venit. Femeie rotunjoară, înfofolită într-un halat medical ros pe deasupra unui pulover gros, era una dintre puținele persoane din sat în care Alina avea cu adevărat încredere.
Deși soțul ei, Pavel, nu avea o părere bună despre felceriță—îi batjocorea adesea abilitățile și o numea „vraci de provincie”—Alina simțise mereu un confort tăcut și o legătură sinceră cu Nina Petrovna.
„Cum a fost el mai bine, Nina Petrovna,” murmură Alina, încetinindu-și pașii. Nu se simțea pregătită să retrăiască drumul, dar știa că subiectul era inevitabil. „N-am apucat să mă împac cu bunicul înainte să plece. A dus amărăciunea aceea până la capăt…”
„Ei, fata mea,” dădu din cap Nina Petrovna, potrivind o șuviță căruntă care-i ieșise de sub căciulă. „Bătrânul tău a fost un om mândru și încăpățânat. Cu un astfel de caracter, chiar dacă ai fi vrut, nu întotdeauna era posibil să te împaci. Să-i fie sufletul în pace.” După o pauză, întrebă: „Soțul tău, cum mai e? Tot bolnav?”
Alina oftă din nou adânc, jucându-se cu mânerul genții uzate. „Zace. Nu are poftă de mâncare, nici vlagă. Am fost la toți doctorii—nimeni nu poate face nimic. Deja se pregătește pentru ce-i mai rău… Spune că simte că i se apropie sfârșitul.”
„Să nu mai aud prostii!” pufni dintr-o dată Nina Petrovna, cu ochii scânteind de indignare. „Pavel al tău joacă teatru, fată dragă! Îți spun eu—joacă mai bine ca la Moscova, îl invidiază și Stanislavski!”
„De ce spuneți asta?” Alina se simți rănită, deși, în adâncul sufletului, începuse să aibă și ea unele îndoieli. „Pasha chiar suferă. Ce vină are el dacă doctorii nu găsesc un diagnostic?”
„Ei, copila mea…” Felcerița flutură mâna. „Nu găsesc nimic pentru că nu e nimic de găsit. Dar ai să înțelegi tu totul la timpul potrivit,” zise cu subînțeles, aruncându-i o privire plină de sens înainte de a se pierde pe aleea îngustă, lăsând-o pe Alina copleșită de gânduri neliniștite.
Alina nu voia să meargă acasă. Se îndreptă spre râu și se așeză pe un trunchi de copac căzut, folosit de localnici ca bancă improvizată. În minte îi reveni o scenă de dinainte de plecare, când și-a luat rămas-bun.
Când Pavel aflase că ea vrea să plece la înmormântare, oftase dramatic, acoperindu-și ochii cu o mână palidă ca ceara: „Sigur, du-te, draga mea. Te înțeleg… Doar să nu uiți că moștenirea nu stă pe drum. Când mor eu, nici bani de înmormântare n-o să fie.”
Acum, acele cuvinte o usturau. Alina își aminti cum începuse totul. După ce terminase conservatorul, refuzase categoric o carieră de violonistă, în ciuda tuturor speranțelor bunicului.
„N-o să mai pun mâna pe vioara asta niciodată!” declarase ea, lăsând în fața lui diploma roșie și vioara iubită pe care i-o dăduse când avea doisprezece ani.
„Cum adică nu mai cânți?” Bunicul se făcuse roșu de mânie, cu pumnii strânși. „Mi-am dedicat viața ca tu să devii muziciană! Acum ce faci, tragi de coada vacii?”
„Mai bine trag de coada vacii decât să cânt la vioară!” izbucnise ea, regretând imediat, dar era prea târziu. Orgoliul și durerea nu-i mai permiseseră să retragă vorbele.
Așa ajunsese în satul acesta, devenind conducătoarea căminului cultural. Aici îl cunoscuse pe Pavel—singurul băiat care nu înjura și părea partenerul ideal. Îi admira ambiția, vorbea frumos despre viitor, și treptat, Alina uitase de oraș, de pretendenții care-i purtau vioara cu grijă.
Primul an de căsnicie trecuse pe nesimțite. Ea muncea fără oprire: cumpărase o vacă, deși Pavel visa la o motocicletă. El se supărase atunci, spunând că ea nu-i respectă dorințele și visele.
Acum, Alina gândea cu amărăciune: ar fi vândut tot, ar fi cumpărat o duzină de motociclete, doar ca să-l recupereze pe Pavel cel în care se îndrăgostise—pe cel care fusese acolo, susținând-o.
Criza din familie începuse acum patru luni, când, într-o ploaie torențială, apa începuse să picure pe masa de la sufragerie. „Pasha, ce e asta?” întrebase ea, ținând un bol sub scurgeri.
„Apă, ce altceva?” râse el, fără să-și ridice privirea de la televizor. „Ce-i așa amuzant? Acoperișul e pe cale să se prăbușească!” Alina își ridică vocea pentru prima dată în viața ei, simțind cum ani de frustrare se rup din ea.
„Ce vrei să fac?” răspunse el iritat, întorcându-se în sfârșit spre ea. „Ca să repar acoperișul, avem nevoie de bani. Ai tu?”
„Și tu?” explodă Alina. „Alți bărbați muncesc de dimineața până seara, întreținându-și familiile și îngrijorându-se de viitor! Ce faci tu?”
„Nu e niciun loc de muncă pentru mine în sat!” Pavel se ridică în picioare. „Nu o să sapi prin gunoi pentru vreo fermă de țară. Nu m-am născut pentru asta!”
După această ceartă, el se mutase la casa mamei sale, iar când s-a întors o săptămână mai târziu, se prăbușise cu o boală misterioasă. Acum, Alina urca încet pe drumul cunoscut spre casa lor, reflectând asupra aluzilor ciudate ale felcerului. Poarta era larg deschisă, chiar dacă ea își amintea foarte bine că o închisese înainte de plecare. Se auzeau voci dinăuntru.
Apropiindu-se de ușă, a auzit cum soțul ei vorbea cu mama sa.
„Nu, mamă, ea e deșteaptă ca un lemn. Sarmalele de azi sunt incredibile! Nu am mai mâncat așa ceva de mult.”
Alina se uită prin crăpătura ușii și îngheță—„soțul” ei „pe moarte” mânca prânzul cu o poftă de invidiat, gesticulând energic. Obrazul îi era rumen și vocea suna viu și plină de viață.
„Să nu uiți,” o sfătuia mama, turnându-i încă o porție, „când se întoarce, trebuie să fii cu adevărat bolnav. Vorbește despre sanatorii, tratamente costisitoare. Până la urmă, ea a moștenit de la bunicul, las-o să cheltuiască pe tine.”
„Exact,” râse Pavel, ștergându-și gura cu un șervețel. „Tratamentul va costa la fel de mult ca moștenirea ei! Apoi, treptat, o să încep să mă simt mai bine.”
Alina își ținu respirația. Ieși în tăcere din casă și se îndreptă spre vecini. O oră mai târziu, vaca și găinile fuseseră vândute pentru o sumă simbolică, iar ea își făcea bagajele într-o valiză veche. Când Pavel văzu acest lucru, „căzu bolnav” imediat.
„Alinușka, adu-mi niște apă… Mă simt foarte rău.”
„Nu, dragul meu,” răspunse ea, uitându-se la el cu dispreț și milă. „Ești bolnav de minciunile tale și de sfaturile mamei tale. Uită-te la tine—un bărbat sănătos care stă toată ziua pe canapea. Ce fel de bărbat ești tu?”
În acea seară, pleca la oraș, unde mai avea un apartament după moartea bunicului. O săptămână mai târziu, veniseră actele de divorț. Pavel, înarmat cu sfaturile mamei sale, se grăbi să vină la oraș, plănuind să o recâștige. Petrecea ore în șir umblând prin fața apartamentului ei, imaginându-și cât de curând va deveni proprietarul apartamentului din oraș și va părăsi satul urât.
Când o mașină de lux neagră se opri lângă intrare și un bărbat elegant, cu părul argintiu, o ajută pe Alina să coboare, Pavel rămase înghețat.
Ea apăru în fața lui ca o persoană complet diferită—părul perfect coafat, hainele la modă, privirea încrezătoare. Nu mai rămăsese niciun semn din femeia simplă din sat care fusese cu o săptămână înainte.
„Ce cauți aici?” ridică ea o sprânceană, surprinsă să-l vadă pe fostul ei soț.
„Am venit să-mi văd soția! Iar tu ești aici cu niște domni…” încercă el să se facă indignat.
„În primul rând, acesta este Andrei, vechiul meu prieten. În al doilea rând, ce treabă ai tu? Nu ai primit actele de divorț?”
„Le-am primit, dar nu sunt de acord! Ne iubim!” spuse el, rostind fraza pe care o repetase în fața oglinzii, simțind cât de fals suna.
Alina râse—ușor, ca și cum s-ar fi eliberat de povara trecutului. „Du-te acasă, nu te mai face de râs. Cum îți permiți să apari după «boala ta mortală» și mâncarea mamei tale?”
Luă brațul lui Andrei și se îndreptă cu încredere spre clădire. Pavel făcu un pas după ei, dar când privirea fermă a lui Andrei îl întâlni, se răzgândi—era o forță și o încredere atât de mare în ochii cenușii ai lui Andrei, încât Pavel ar fi vrut să dispară pe loc.
Șase luni mai târziu, Alina, strălucind într-o rochie albă ca zăpada, intra în oficiul stării civile alături de același Andrei—fericită și liberă de viața trecută cu pretendentul.
Noul ei partener s-a dovedit nu doar un bărbat de succes, ci și un muzician talentat. Și când, seara, sunetele viorii umpleau apartamentul lor din oraș, Alina se gândea la cât de ciudată poate fi soarta, aducându-ne înapoi la ceea ce cândva respinseserăm.