Într-o dimineață de primăvară, când soarele abia se ridica deasupra pădurilor care înconjurau orășelul Măgura, liniștea a fost spulberată de sunetul strident al sirenei de la pompieri. Un apel de urgență anunța că o colibă improvizată de la marginea pădurii luase foc. Flăcările se ridicau amenințător, iar fumul gros putea fi văzut de la kilometri depărtare.
Echipajul de pompieri, format din șase oameni, printre care și Mihai, un bărbat de 37 de ani, tată a doi copii și voluntar în cadrul echipei de intervenții rapide, s-a mobilizat imediat. În mai puțin de zece minute, autospeciala lor ajunsese la fața locului.
Coliba era aproape mistuită. Un foc violent, care nu părea nicidecum să fi izbucnit dintr-o simplă neatenție. Lemnele trosneau, iar bucăți de acoperiș cădeau înăuntru, alimentând jarul care cuprinsese totul.
— Să nu fie cineva înăuntru! a strigat Mihai, luându-și echipamentul de protecție și pătrunzând printre flăcări.
În timp ce ceilalți pompieri stingeau incendiul, Mihai a auzit, de undeva din partea dreaptă a colibei, niște scâncete firave. Erau atât de slabe, încât cu greu puteai distinge dacă erau de animal sau… om.
A urmat sunetul, dând la o parte o scândură arsă și o pătură murdară. Sub aceasta, o cutie de carton arsă pe margini tremura ușor. Mihai a îndepărtat-o rapid și a înlemnit. Înăuntru erau noua pui micuți, cu blăniță cenușie, umezi de transpirație și speriați, înghesuiți unul într-altul.
— Am găsit ceva! a strigat el. Aduceți pătura!
Un coleg i-a întins o pătură groasă, iar Mihai a ridicat cutia cu grijă. Puii scânceau slab și abia se mișcau.
— Cred că-s căței… săracii… abandonați pe aici, a zis un alt pompier.
Mihai a dat din cap, deși ceva nu i se părea în regulă. Nu putea spune ce anume. Poate felul în care ochii lor, de un galben pătrunzător, îl fixau în timp ce scânceau, sau poate blănița neuniformă, ceva mai aspră decât a unor cățeluși.
Pentru că în Măgura nu exista adăpost pentru animale, iar noaptea se apropia, Mihai a decis să-i ducă acasă, urmând ca dimineața să-i ducă la veterinar.
Ajuns acasă, soția lui, Ana, i-a privit cu milă.
— Doamne… sărmanii de ei! Ia-i în casă, Mihai, îi spălăm puțin și le dăm lapte cald.
Au improvizat un culcuș dintr-o cutie curată, au pus o pătură și un bol cu lapte. Dar pe măsură ce orele treceau, Mihai și Ana au început să observe ceva ciudat. Puii nu se comportau deloc ca niște căței. Nu lătrau, nu dădeau din coadă, nu se jucau. Se ascundeau în colțurile cutiei, priveau suspicios tot ce mișca și scoteau niște sunete ascuțite, aproape ca niște chițăituri de păsări.
În toiul nopții, Mihai s-a trezit și i-a găsit pe toți cocoțați pe marginea cutiei, privind prin întuneric cu ochii lor galbeni, hipnotizanți.
— Ana… vină să vezi asta… a șoptit el.
Ana a venit în fugă și a înlemnit.
— Mihai… nu-s căței… Uită-te la urechile lor… la coadă… la fața aia ascuțită…
Dimineața, au mers direct la veterinarul din oraș, domnul Neagu, un bărbat trecut de 60 de ani, cu ochi blânzi și voce calmă.
Când a privit puii, s-a aplecat atent asupra lor, le-a atins urechile, le-a privit colții, blănița, ochii… apoi s-a tras puțin înapoi.
— Mihai… Ana… nu-s căței. Sunt pui de vulpe. Noua pui de vulpe, de maximum două-trei săptămâni. Nu ar fi trebuit să fie despărțiți de mama lor.
Cei doi au înlemnit.
— Dar… cum au ajuns acolo? Cine i-ar ține în colibă?
Veterinarul a oftat și a continuat:
— Probabil cineva îi creștea ilegal. Pentru blană sau pentru vânzare. Nu e prima dată când aud de astfel de cazuri. Din păcate… și dacă îi denunți, rar se întâmplă ceva. Problema e că incendiul ăsta nu pare deloc întâmplător. Cineva a dat foc intenționat ca să distrugă dovezile. Norocul acestor pui a fost că ați ajuns voi la timp.
Poliția a fost anunțată, dar coliba era deja o grămadă de cenușă. Urme puține, iar proprietarul nu fusese identificat.
Între timp, puii au fost duși la un centru pentru animale sălbatice din Brașov, unde aveau să fie îngrijiți până la maturitate, apoi eliberați în sălbăticie.
Mihai și fiica lui, Ilinca, i-au botezat înainte de despărțire: Luna, Sclipici și Zori.
— Să nu uitați că niște oameni v-au salvat de acolo, le-a spus Mihai zâmbind, deși știa că puii nu vor înțelege.
Povestea s-a răspândit rapid în orășel, iar Mihai și echipa sa de pompieri au fost felicitați nu doar pentru curaj, ci și pentru salvarea acestor micuțe vietăți.
Pentru Mihai, însă, povestea a fost mai mult decât o simplă întâmplare. A fost un semn că, uneori, din cenușă se poate naște speranță, iar în cele mai neașteptate locuri se pot ascunde vieți care merită salvate.