Mircea începea fiecare dimineață la aceeași oră: șase fix. Nu mai folosea alarma de ani de zile, trupul său se obișnuise să se trezească în acel moment, de parcă sufletul lui știa că undeva, într-o cameră de spital, o femeie îl aștepta. Sau cel puțin așa își imagina el.
Făcea un duș scurt, își pregătea ceaiul în aceeași cană veche, crăpată pe margine, primită cadou de la Elena la aniversarea a treizeci de ani de căsătorie. Pe marginea chiuvetei, medicamentele pentru tensiune erau aliniate ca soldații. Își lua haina, bastonul și, fără să uite vreodată, un trandafir galben – floarea preferată a Elenei.
La ora opt era deja în drum spre centrul de îngrijire, același loc în care de patru ani soția sa trăia într-o lume de ceață, o lume în care el nu mai avea nume, chip sau poveste.
„Bună dimineața, domnule Mircea,” îl saluta de fiecare dată Violeta, asistenta de la recepție. După sute de vizite, deveniseră aproape ca o familie.
„Cum a fost Elena azi-noapte?” întreba de fiecare dată.
„Liniștită… a dormit bine,” răspundea femeia, iar el știa că, oricât s-ar schimba cuvintele, de fapt realitatea era aceeași: Elena nu-și mai amintea nimic.
În cameră, femeia pe care o iubise o viață întreagă stătea mereu la fereastră. Privea grădina centrului, de parcă aștepta ceva. Sau poate pe cineva. Mircea intra, se apropia încet și îi spunea:
„Bună dimineața, draga mea.”
Privirea Elenei aluneca peste el, la fel ca un străin întâlnit pe stradă. Alzheimer-ul îi furase nu doar amintirile, ci și chipurile celor pe care îi iubise. Și totuși… uneori, când Mircea îi punea melodia lor, „Moon River”, degetele Elenei se mișcau ușor, bătând ritmul pe cotierele fotoliului. Ca un ecou slab al trecutului.
Câți dintre noi mai au astăzi răbdarea să iubească fără să primească nimic în schimb? Într-o lume în care relațiile sunt tot mai mult tranzacții, povestea lui Mircea părea o relicvă din alte vremuri.
În fiecare zi, îi aducea flori, îi aranja părul, îi povestea despre vreme, despre grădina lor din Drumul Taberei, despre fiul plecat în Australia. Îi citea pagini din Marin Preda, iar la prânz o ajuta să mănânce, ștergând-o pe la colțurile gurii atunci când se murdărea. Apoi, ieșeau împreună în grădină și o plimba printre flori, explicându-i, de fiecare dată, numele lor. Era același ritual, iar pentru Mircea, fiecare clipă în care îi putea fi alături era o comoară.
La cinci, personalul îi cerea, cu delicatețe, să plece. Îi săruta fruntea și îi promitea:
„Revin mâine, să nu mă aștepți prea mult.”
Unii prieteni îl întrebau ce rost mai are, alții îl compătimeau. Până și fiul lor îi sugerase, într-o discuție telefonică, să încerce să-și refacă viața. Dar Mircea știa ce alții nu puteau înțelege: când ai dormit lângă același suflet o viață, golul lăsat de absența lui nu se umple cu altcineva. Nici cu timp. Nici cu vorbe.
Într-o dimineață, pe la 4:30, telefonul a sunat. O voce calmă, dar gravă, s-a făcut auzită.
„Domnule Vasilescu? Sunt doctorul Matei de la centru… Soția dumneavoastră a suferit un accident vascular cerebral. E în stare gravă. Am stabilizat-o, dar… situația e critică.”
Mircea s-a îmbrăcat cu mâinile tremurânde. A chemat un taxi, iar orașul i s-a părut atunci mai pustiu ca niciodată. Pe drum, inima îi bătea în piept ca un clopot. Știa că a venit momentul pe care îl amânase, cu încăpățânare, patru ani.
La centru, medicul l-a privit cu seriozitate.
„Sunt ore… poate mai puțin.”
În cameră, Elena părea mai fragilă ca niciodată. Purta, încă, lănțișorul cu cruciuliță primit la aniversarea primei lor veri împreună. Mircea i-a luat mâna, a strâns-o ușor și i-a șoptit:
„Sunt aici, iubirea mea. N-am plecat.”
A rămas lângă ea întreaga zi. Nu a mâncat, nu s-a odihnit. Fiul lor a sunat din Australia — urma să plece cu primul avion.
„Nu știu dacă o mai prind,” i-a spus Mircea, cu voce frântă.
„Nu contează, tată. Eu vin pentru tine.”
Seara s-a transformat în noapte. La un moment dat, respirația Elenei a început să se stingă, iar monitorul să piuie tot mai rar. Asistenta s-a apropiat.
„Să chemăm medicul?”
„Nu… vreau să fiu doar noi doi.”
Mircea s-a aplecat spre ea, i-a sărutat fruntea și i-a șoptit:
„Poți să pleci, dragostea mea. Am fost norocos că te-am iubit o viață întreagă.”
Când ultima bătaie a inimii s-a auzit în liniște, nu a plâns. A rămas acolo, ținându-i mâna, legănând-o încet, ca atunci când, tineri, dansau pe balcon în nopțile lungi de vară.
A fost ultimul lor dans. Sau poate nu.
La o săptămână după înmormântare, doamna Violeta l-a sunat.
„Domnule Mircea, am găsit ceva printre lucrurile Elenei. Un caiet, cred că e important.”
A plecat imediat la centru. Era un jurnal cu copertă albastră, același pe care i-l dăruise când Elena a primit diagnosticul. Pe prima pagină scria:
„Dragul meu Mircea,
Doctorul spune că în curând nu te voi mai recunoaște. Dar cum aș putea uita omul care mi-a fost soț, prieten, sprijin și bucurie?
Când mintea mea va uita, inima mea va ști. Și chiar dacă nu te voi mai vedea, sufletul meu va simți că ești acolo.
Te rog, nu înceta să vii. Dragostea adevărată rămâne, chiar și atunci când memoria dispare.”
Pentru prima oară de la plecarea ei, Mircea a plâns. Nu de durere, ci de recunoștință.
Trei luni mai târziu, a început să conducă un grup de sprijin pentru familiile celor bolnavi de Alzheimer. La fiecare întâlnire, citea ultima pagină din jurnalul Elenei:
„Dragostea nu e doar în amintiri. E în mâinile care se caută, în privirile care se regăsesc, în prezența tăcută de lângă patul unui bolnav. Asta e iubirea care contează.”
Acasă, pune „Moon River” și dansează singur prin sufragerie. Știe acum că nu a fost ultimul lor dans. Iubirea adevărată nu moare. Ea doar își schimbă forma.