Maria, ștergându-și lacrimile care îi acopereau ochii, își făcea rapid bagajul – timpul rămas era limitat. Acum Ciprian o va duce la aeroport, și în trei ore și jumătate va ajunge acasă.
Dar acesta nu este deloc un vizit fericit. La ora cinci dimineața, ora locală, a sunat-o Rodica – a doua soție a tatălui ei – și i-a spus că tatăl ei nu mai este. Maria, fiind încă somnolentă, nu a înțeles imediat despre ce este vorba, a început să o întrebe ceva pe mama vitregă, dar aceasta, răstindu-se că nu are bani pentru convorbiri internaționale, a închis telefonul.
S-a trezit Ciprian – soțul Mariei. După ce a așteptat aproximativ patruzeci de minute, a format numărul departamentului unde lucra socrul său. I s-a confirmat că Arsenie Ioan într-adevăr a decedat în timpul nopții.
Maria și Ciprian lucrau în străinătate de trei ani, contractul lor urma să se încheie în cinci luni, și nu intenționau să-l prelungească – își doreau foarte mult să se întoarcă acasă. Acum Maria va trebui să zboare singură, i s-a acordat un concediu de cinci zile, cu condiția ca Ciprian să continue munca.
– Maria, ascultă-mă. Înțeleg că acolo nu vei avea timp de testamente și alte documente, dar acum îl voi suna pe Arthur, el va lua legătura cu tine, și tu îi vei semna o procură pentru deschiderea dosarului de succesiune în numele tău.
– Ciprian! Ce moștenire! Despre ce vorbești! – a exclamat Maria.
– Eu doar o cunosc foarte bine pe mama ta vitregă. Ea, cu siguranță, a reușit deja să alerge la notar.
Ajungând acasă, Maria și-a aruncat geanta în hol și a mers direct în camera din spate a apartamentului mare cu patru camere.
Bunica stătea nemișcată în fotoliu, privirea ei era fixată spre fereastră. Maria s-a apropiat și a îmbrățișat-o pe umeri.
– Maria! Nepoțica! Ai venit! – a început să plângă femeia în vârstă. – De ce mi-a fost dată o astfel de soartă? Mi-am înmormântat soțul, apoi fiul – bunicul tău, acum iată că l-am supraviețuit și pe nepot – pe Arsenie al meu.
Maria a îmbrățișat-o din nou pe bunică – Antoaneta Zaharia era străbunica ei – i-a șters lacrimile de pe obrajii ridați și a sărutat-o pe bătrână.
În acel moment, Rodica a privit în cameră:
– Ai apărut și ai mers direct la bătrână! Înțeleg. Dar cine se va ocupa de treburi?
Maria a strâns cu putere mâna bunicii:
– Mă întorc curând!
Rodica s-a îndreptat spre bucătărie, Maria a urmat-o.
– Ce ați reușit să faceți? – a întrebat-o pe mama vitregă. – Dați-mi certificatul de deces.
– Păi trebuie să-l obțin încă. Iată adeverința. Aleargă peste tot singură, în fiecare birou trebuie să plătești bani. De unde să am eu atâția? Acum sunt văduvă, trebuie să economisesc.
– Rodica, nu cred că nu a venit la dumneavoastră un agent de la firma de pompe funebre. Ei se adună ca vulturii, doar să primească o comandă!
– Au fost doi, dar i-am alungat. Ei nu lucrează gratuit, – a răspuns Rodica.
– Înțeleg. Dați-mi adeverința, pașaportul tatălui. Și ce alte documente mai aveți?
– Testament nu există, am verificat, așa că nu te aștepta la prea mult. Vom împărți totul conform legii.
Maria a oftat, a luat documentele, a intrat din nou la bunică, i-a explicat unde merge, și a ieșit din apartament.
S-a întors acasă abia la ora șapte seara. După ce a informat rudele despre ora și locul slujbei și înmormântării, Maria a petrecut toată seara cu bunica.
Pleca a doua zi.
După înmormântare, Maria a mers direct la notarul familiei. Știa că trebuie să înceapă procedurile legale cât mai curând — sfatul lui Ciprian nu fusese deloc nefondat.
În biroul elegant al notarului Dumitru, a fost primită cu o expresie sobră.
„Condoleanțe pentru pierderea tatălui dumneavoastră. Este o perioadă dificilă,” a spus el, pregătind documentele. „Vreau să vă informez că doamna Rodica a fost deja aici, ieri.”
Maria a simțit un nod în stomac. „Ce a făcut?”
„A vrut să verifice dacă există un testament și să înceapă procedurile de succesiune.”
„Și? Există vreun testament?” a întrebat Maria, amintindu-și că Rodica negase existența acestuia.
Notarul a ezitat. „Doamnă Maria, acum patru ani, tatăl dumneavoastră a depus aici un testament olograf. Doamnei Rodica i-am comunicat același lucru.”
Maria a rămas uimită. „Ce conține?”
„Conform testamentului, apartamentul în care locuiți cu toții este lăsat în totalitate străbunicii dumneavoastră, Antoaneta Zaharia, cu drept de uzufruct pe viață. După decesul ei, proprietatea va fi transferată dumneavoastră. Contul de economii și mașina sunt lăsate dumneavoastră direct. Soției sale, Rodica, i-a lăsat bijuteriile familiei și suma de bani din seiful de acasă.”
Maria a simțit o undă de ușurare, urmată de confuzie. „De ce Rodica mi-a spus că nu există testament?”
„Nu știu,” a răspuns notarul. „Dar trebuie să fiți atentă. Testamentul poate fi contestat în următoarele șase luni.”
Când s-a întors acasă, a găsit-o pe Rodica scotocind prin lucrurile tatălui său.
„Ce faci?” a întrebat Maria.
„Caut documentele pentru apartament. Am vorbit cu un agent imobiliar, vreau să știu cât valorează jumătate din el, pentru când vom împărți.”
Maria a respirat adânc. „Am fost la notar. Există un testament.”
Fața Rodicăi s-a albit. „Minciuni! L-aș fi găsit!”
„Testamentul este la notar de patru ani. Și, conform lui, acest apartament îi aparține bunicii Antoaneta. Nu ai cum să-l vinzi.”
În acea seară, când a vorbit cu Ciprian pe video, Maria i-a povestit totul.
„Ți-am spus,” a remarcat el. „Dar ce vei face acum? Te întorci?”
Maria a privit spre camera străbunicii, care adormise cu o fotografie a nepotului ei în mâini.
„Rămân până se termină contractul nostru. Apoi venim amândoi acasă definitiv. Această familie are nevoie de cineva care să-i poarte de grijă.”
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.