Dimineața a început ca de obicei. Soțul meu Adrian se pregătea în grabă pentru muncă, uitând ca întotdeauna prânzul pe care îl pregătisem cu atenție deosebită. Douăzeci de ani de căsătorie m-au învățat să observ micile detalii: costumul călcat, butoanele de manșetă strălucitoare, iar prânzul — rămas tot pe masa din bucătărie.
— Elena, nu-ți imaginezi ce zi este azi! — a strigat el, legându-și cravata. — Vin investitorii din Germania, dacă totul merge bine — ne așteaptă o promovare!
El spunea mereu „ne așteaptă”, deși avansarea profesională îl privea doar pe el. Dar m-am obișnuit să consider succesele lui drept succese comune. Căci în spatele fiecărui bărbat încrezător stă o femeie care menține ordinea acasă, îi amintește la timp de ziua de naștere a soacrei și știe unde îi sunt șosetele preferate.
Am decis să-i fac o surpriză — să-i duc prânzul la birou. În ultima vreme, rămânea tot mai des la serviciu până târziu în noapte, invocând probleme urgente. Suna, își cerea scuze, repeta fraze standard despre situații de criză și termene limită. Odată am simțit chiar un parfum feminin străin pe sacoul lui, dar am alungat rapid suspiciunea.
„Ți s-a părut doar, Elena Victorovna”, — mă convingeam singură.
Biroul lui Adrian se afla într-un centru de afaceri modern, la etajul douăzeci. Paznicul de la intrare mă cunoștea deja bine și mi-a făcut doar un semn de salut.
— La Adrian Petrovich? — a întrebat amabil.
— Da, vreau să-i fac o surpriză.
— Astăzi nu este în biroul obișnuit, ci în apartamentele de negocieri de la etajul optsprezece. Știți unde este?
Am clătinat din cap, iar el mi-a explicat în detaliu. Se pare că firma închiriază câteva apartamente în aceeași clădire pentru întâlniri importante și angajații care călătoresc.
Am găsit ușa potrivită și am bătut. Ca răspuns — liniște. Am bătut mai tare. De după ușă s-a auzit un zgomot înăbușit, pași, voci, și apoi…
Ușa s-a deschis. În fața mea stătea Adrian. Purta doar un prosop, înfășurat în jurul șoldurilor. Picături de apă îi curgeau pe piept, părul încă umed. Se uita la mine de parcă ar fi văzut o fantomă.
— Elena? — a șoptit. — Tu… cum… ce cauți aici?
Am rămas încremenită, strângând pungă cu prânzul la piept ca pe un scut. Înainte să pot răspunde, o voce feminină a răsunat din interiorul apartamentului:
— Cine e, Adrian? Au sosit documentele?
Expresia de panică de pe fața lui a confirmat ce bănuiam deja. Simțeam cum tot sângele îmi dispare din față, dar am reușit cumva să-mi păstrez calmul.
— Ți-ai uitat prânzul acasă, — am spus, întinzându-i pungă. — Știu cât de important e astăzi pentru tine.
A ezitat, apoi a luat-o cu mâini tremurânde. Auzeam foșnet de haine în spatele lui.
— Elena, nu e ce crezi… Investitorii… Aveam nevoie de un loc pentru… discuții informale.
În acel moment, ușa s-a deschis complet. O femeie blondă, elegantă, îmbrăcată într-o bluză scumpă și fustă, stătea lângă el. Fără urmă de jenă.
— Bună ziua, — a spus ea cu accent ușor german. — Sunt Kristina, de la departamentul de marketing din Munchen.
Adrian a înghițit în sec, privirile alergând între noi două. Douăzeci de ani de căsnicie se prăbușeau în tăcere.
— E soția mea, — a mormăit el. — A venit să-mi aducă prânzul.
Am observat rapid detaliile care mi-au scăpat inițial: sticla de șampanie pe măsuța din hol, două pahare, geanta feminină de designer aruncată neglijent pe un scaun. Parfumul ei — același pe care îl simțisem pe hainele lui.
— Îmi pare bine, — am răspuns cu demnitate. — Sper că negocierile decurg bine.
M-am întors și am plecat, pașii mei răsunând pe coridorul pustiu. În lift, am lăsat în sfârșit lacrimile să curgă. Nu eram furioasă — doar incredibil de dezamăgită și epuizată. Ca și cum ultimele două decenii fusese doar un preludiu pentru acest moment de claritate dureroasă.
În seara aceea, când Adrian a venit acasă, valiza lui era deja împachetată, așezată lângă ușă. L-am privit în ochi și am spus simplu:
— Negocierile s-au încheiat.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.