Elena avea doar nouă ani. De mult timp știa ce înseamnă frigul, foamea și singurătatea. După ce mama ei a murit, iar de tată nu-și amintea aproape nimic, Elena a rămas capul familiei. Orfelinatul? Ea și frățiorul ei fuseseră acolo, dar fugiseră — nu mai puteau suporta țipetele și palmele. De atunci, Elena ieșea în fiecare dimineață cu o cutie mică plină de gume ieftine, cumpărate cu ultimii bani.
Se așeza lângă un centru comercial, unde era mereu aglomerație. Poate, poate, cineva îi va cumpăra.
Nu cerșea niciodată. Doar spunea cu glas stins:
— Gumă… doar cinci lei…
Cei mai mulți treceau nepăsători. Unii o priveau cu dispreț. Un bărbat chiar cumpărase și-i spusese: „Bravo că muncești și nu întinzi mâna.” Dar au fost și oameni care o vedeau ca pe un deranj.
Într-o zi, a venit un bărbat cu palton scump, patronul unui chioșc de lângă care stătea ea.
— Ești o rușine pentru locul ăsta. Dispari! Din cauza ta clienții nu intră. Du-te și muncește altundeva dacă vrei bani.
Elena nu a spus nimic. Doar s-a ridicat. Era obișnuită cu durerea, dar acum a durut mai mult. Nici măcar nu făcea ceva rău. Voia doar să cumpere o pâine și puțină făină să-i facă fratelui ei o mămăligă caldă.
A plecat, ținând cutia lipită de piept. La stația de autobuz s-a așezat pe o bancă și și-a ascuns fața în palme. Lumea trecea pe lângă ea, ca pe lângă o jucărie stricată.
Trecuse mai bine de o oră. Soarele apunea, iar frigul pătrundea prin hăinuțele subțiri. Elena simțea cum îi amorțesc degetele. Era gata să plece, când o femeie cu un băiețel s-a apropiat de stație.
— Mamă, vreau gumă! — a spus copilul, văzând cutia.
Femeia s-a uitat lung la fetiță: mâinile murdare, căciula ponosită, ochii triști și obosiți. Apoi, fără să spună nimic, a deschis portofelul și i-a întins o bancnotă.
— Dă-mi… șase bucăți, bine?
Elena a început să le numere cu mâinile tremurânde. Dar femeia nu a plecat. S-a așezat lângă ea.
— Ești singură? Unde sunt părinții tăi? — a întrebat blând.
La început, Elena a tăcut. Dar apoi, cu o voce mică, a povestit tot: despre mama, despre orfelinat, despre frățiorul ei rămas singur într-un vagon părăsit de pe un șantier.
Femeia a ascultat tăcută. Apoi a scos telefonul și a sunat pe cineva.
A doua zi s-a întors. Cu mâncare, cu haine groase și — cel mai important — cu voluntari. Elena și fratele ei au fost luați în grijă, li s-au făcut acte, li s-a oferit cazare, hrană și ocrotire.
După o lună, Elena mergea la școală. Dormea într-un pat adevărat, mânca supă caldă și zâmbea din nou. Fratele ei mergea la grădiniță.
Au trecut doi ani. Elena nu mai vindea gume, dar păstra una, veche și ușor decolorată, într-o cutie mică de lemn. Ca amintire.
Despre cum o singură mână întinsă la timp poate salva o viață.
Astăzi, Elena visează să devină asistentă socială.
Ca într-o zi, să poată sta lângă o altă fetiță, pe o bancă rece, și să-i spună:
— Nu-ți fie frică. Te văd. O să te ajut.