Pe numele ei era Rada, o scrofiță albă ca spuma laptelui, cu pete rozalii pe bot și ochi umezi, mari, de parcă adunaseră toată blândețea lumii. Fusese cumpărată primăvara de la un târg din Câmpulung de o familie modestă de la marginea unui sat de munte, pentru a fi sacrificată de Crăciun. A crescut mare, zdravănă, cu șoriciul gros și carnea fragedă, numai bună, ziceau oamenii, să umple masa de sărbători.
Dar timpul a trecut, iar Rada nu era o scroafă ca toate celelalte. De mică, se ținea după copii prin curte, dormea în iarbă lângă Darius, băiatul de doar trei ani al familiei, și scurma cu grijă pământul, fără să distrugă florile sau straturile din grădină. Parcă înțelegea vorbele, oftaturile, bucuriile și supărările gospodinei, care uneori îi povestea ce necazuri avea, ca și cum ar fi vorbit cu o vecină bună.
Venise însă vremea Crăciunului. În dimineața cu pricina, gospodarul a intrat în coteț cu funia în mână, cu inima strânsă. Niciodată nu-i fusese greu să taie porcul, dar acum ceva îl oprea. S-a apropiat de Rada, iar în clipa în care mâna lui s-a întins spre gâtul ei, scrofița a scos un sunet ciudat — nu guițat, nu urlet, ci un geamăt lung, de parcă sufletul i se ridica la cer. Apoi, ca niciodată, s-a așezat în genunchi, privind direct în ochii lui, cu o privire atât de omenească, încât bărbatul a simțit că se prăbușește.
Parcă îi spunea: „Te rog, nu… eu înțeleg.”
A dat înapoi, cu funia căzută din mână. A ieșit tremurând din coteț, alb la față, cu lacrimile stăvilindu-i-se în colțul ochilor.
— Nu pot. Nu… nu pot s-o tai, a zis el soției. Parcă înțelege tot.
Au râs de el rudele, l-au luat peste picior vecinii. „Ce te-a apucat, măi omule? De când se face porc de casă animal de companie?” Dar gospodarul a rămas tare pe poziție.
— Nu se atinge nimeni de ea, a hotărât.
Și bine a făcut.
A doua zi, soarta avea să arate de ce. În toiul dimineții, când soarele abia scălda grădina, iar Darius se juca prin iarbă cu niște pietricele, un șarpe gros, verzui, s-a strecurat în curte, ascuns prin buruieni. Liniștea era deplină, iar copilul nu bănuia pericolul ce-l pândea. Dar Rada, de după coteț, l-a simțit.
A zbughit afară, scoțând un țipăt ascuțit, de parcă era mistreț în pădure, și s-a repezit direct spre reptilă. A călcat șarpele de mai multe ori, răsucindu-se furioasă, până când animalul n-a mai mișcat. Țipetele au scos familia în curte.
— Doamne sfinte, a salvat copilul! a strigat mama lui Darius, prăbușindu-se în genunchi cu lacrimi în ochi.
De-atunci, Rada n-a mai locuit în coteț. I-au așternut o pătură lângă sobă, unde dormea liniștită, iar ziua se plimba liberă prin curte. Se lipise de copil, îl însoțea peste tot, și parcă avea grijă de el ca o dădacă tăcută.
Vestea despre scrofița care salvase copilul a făcut înconjurul satului. Oamenii, care până atunci râseseră de gospodarul înduioșat, au început să vină s-o vadă. Unii îi aduceau resturi de mâncare, alții flori sau fructe. Până și preotul satului a venit s-o binecuvânteze de Bobotează.
În timp, Rada a devenit parte din familie. Simțea când cineva era bolnav, se așeza la patul celui suferind și nu se mai ridica până nu-i trecea. Într-o noapte de iarnă, când casa a fost cuprinsă de fum de la o sobă stricată, Rada a început să guițe cu disperare, sculând toată familia și salvându-i dintr-un incendiu sigur.
Anii au trecut, dar nimeni, niciodată, n-a mai îndrăznit să rostească vreun cuvânt despre cuțit, pomană sau cârnați în preajma ei. Rada a trăit până la bătrânețe, iar când s-a dus, gospodarul a îngropat-o sub nucul bătrân din fundul grădinii, punând o cruce mică de lemn, pe care a scrijelit:
„Aici odihnește Rada — nu un porc, ci un suflet.”
Iar în sat, povestea ei s-a spus din tată-n fiu, ca pildă despre inimă, recunoștință și despre cum uneori, în cele mai neașteptate trupuri, se pot ascunde cele mai curate suflete.