Alexei a oprit mașina. De câte ori își propusese să vină, intenționase să ajungă, dar nu găsise niciodată timp. Cât a trăit mama lui, nu a fost lângă ea, iar după moartea ei – nici atât.
Amintirile despre asta îi provocau dezgust față de el însuși. De fapt, era nevoie de atât de puțin – doar un imbold, ca să înțeleagă că lumea pe care și-o construise în jur nu era decât o iluzie. Niciun cuvânt, niciun gest nu avuseseră vreo semnificație reală. Ajunsese chiar să-i fie recunoscător Irinei, fosta lui soție, pentru că îi deschisese ochii.
Într-o clipă, totul s-a prăbușit. Imaginea exemplară de familie fericită, legăturile sale de prietenie – toate s-au dovedit a fi false. S-a dovedit că soția și cel mai bun prieten îl trădaseră, iar ceilalți prieteni, deși știau adevărul, tăcuseră. A fost un dezastru total. Toți cei apropiați îl trădaseră. După divorț, Alexei a plecat în orașul său natal. Trecuseră opt ani de la înmormântarea mamei și nu găsise niciodată timp să-i viziteze mormântul. Abia acum înțelegea că mama fusese singura persoană care nu l-ar fi trădat niciodată.
Alexei se căsătorise târziu. Avea 33 de ani, iar aleasa sa, 25. Oh, cât de mândru era când o vedea pe Irina lângă el. Părea rafinată, sofisticată. Mai târziu, când aceasta i-a urlat în față că toată viața lor scurtă împreună îl urâse și că intimitatea cu el era o tortură, Alexei a înțeles cât de orb fusese. Chipul ei, schimonosit de furie, semăna cu o mască înfricoșătoare. Și totuși, aproape că fusese păcălit. Irina plângea atât de convingător, implorând iertare, spunând că el era mereu ocupat și ea rămânea singură.
Dar când Alexei a spus hotărât că vrea divorțul, Irina și-a arătat adevărata față. Alexei a ieșit din mașină și a luat un buchet imens de flori. A pornit încet pe aleea cimitirului. După atâția ani, totul trebuie să fi fost acoperit de buruieni. Nici măcar nu venise când s-a instalat monumentul funerar. Totul fusese organizat online, de la distanță. Așa poate trece întreaga viață.
Spre surprinderea lui, gardul și monumentul erau bine îngrijite, fără nici măcar un fir de iarbă. Cineva avea grijă de mormânt. Cine? Poate una dintre prietenele mamei. Probabil că încă trăiau. Dacă fiul nu găsise timp să vină… A deschis portița. „Bună, mamă”, a șoptit el. Gâtul i s-a strâns, ochii i s-au umplut de lacrimi. Șiroaie de lacrimi i-au curs pe obraji.
El – un om de afaceri de succes, un bărbat dur, care nu plângea și nu se întrista niciodată – plângea acum ca un copil. Și nu voia să se oprească. Cu fiecare lacrimă parcă i se curăța sufletul, dispăreau toate urmele Irinei și ale eșecurilor din viața lui. Parcă mama îl mângâia ușor pe cap și îi șoptea: „Hai, hai, totul va fi bine, ai să vezi”. A stat mult timp așa, vorbind în gând cu mama lui. Și-a amintit cum, copil fiind, cădea și își rănea genunchii, plângând. Mama îi trata rănile cu verde de briliant, sufla peste ele și îl liniștea: „Nu-i nimic grav, toți băiețeii mei și-au julit genunchii, o să treacă, n-o să rămână nicio urmă”. Și, într-adevăr, treceau. Și durerea devenea tot mai ușor de suportat.
„La toate te obișnuiești, la toate, numai cu trădarea să nu te obișnuiești”, repeta ea. Abia acum înțelegea sensul profund al acestor cuvinte. Atunci îi păreau vorbe obișnuite, dar acum înțelegea cât de înțeleaptă fusese mama lui. Îl crescuse fără tată, dar nu îl cocoloșise, ci îl educase să fie un bărbat adevărat.
Nu știa cât timp trecuse și nici nu voia să se uite la ceas. Se simțea liniștit. Hotărî să rămână câteva zile în oraș. Trebuia să decidă ce să facă cu casa mamei. Sigur, și-ar fi putut permite să plătească vecinei să aibă grijă de casă, dar cât timp avea să mai stea goală? A zâmbit amintindu-și cum a cunoscut-o pe fiica vecinei. Când aranjase să se ocupe cineva de casă, o cunoscuse pe Katia. Atunci era într-o stare foarte rea, foarte amărât. Iar Katia fusese atât de înțelegătoare. S-au întâlnit seara, au început să vorbească și lucrurile s-au întâmplat de la sine. Dimineața a plecat, lăsând o notiță cu indicații despre unde să lase cheia.
Poate că în ochii Katii nu arătase prea bine. Dar nu promisese nimic. Totul fusese de comun acord. Katia venise la mama ei după divorțul de un soț violent. Îi povestise despre asta. Ei îi fusese greu, și lui la fel. Și s-a întâmplat. Pur și simplu.
— Domnule, mă puteți ajuta? — se auzi o voce de copil. Întorcându-se brusc, Alexei văzu o fetiță de vreo șapte-opt ani, cu o găleată goală în mână.
— Am nevoie de apă ca să ud florile. Eu și mama tocmai le-am plantat, dar azi mama s-a îmbolnăvit. E așa cald afară și o să se ofilească. Apa e aproape, dar găleata e prea grea pentru mine. Și nu vreau ca mama să afle că am venit singură aici. Dacă aș căra cu o cănuță, ar dura prea mult și mama și-ar da seama.
Alexei zâmbi:
— Sigur, arată-mi unde să mergem.
Fetița o luă înainte, vorbind întruna. În cinci minute, Alexei știa tot. Știa că ea îi spusese mamei să nu bea apă rece pe căldură și că, din păcate, mama se îmbolnăvise. Liza venise la mormântul bunicii, care murise cu un an în urmă. Bunica ar fi certat-o pe mamă și atunci aceasta nu s-ar fi îmbolnăvit. Liza învăța deja de un an și visa să termine școala cu medalie de aur.
Alexei simțea cum i se ușura sufletul. Cât de sinceri sunt copiii! Acum înțelegea că ar fi fost fericit dacă ar fi avut o soție obișnuită, iubitoare, și un copil. Cineva care să-l aștepte acasă după muncă. Irina lui era ca o păpușă scumpă și nici nu voia să audă de copii. Spunea că doar o proastă ar renunța la frumusețe pentru un pui de om urlător. Fuseseră căsătoriți cinci ani. Și acum Alexei realiza – nu avea nici măcar o amintire caldă din căsnicia lor.
A pus găleata în interiorul gardului, iar Liza a început să ude cu grijă florile. Alexei a privit monumentul și a încremenit. În fotografie era vecina cu care convenise să aibă grijă de casă. Mama Katii. Și-a mutat privirea către fetiță:
— Galina Petrovna era bunica ta?
— Da. O cunoșteați? — întrebă fetița.
— De fapt, de ce întreb? Doar v-am văzut la mormântul bunicii Galei. Eu și mama întotdeauna facem curat acolo și aducem flori.
— Tu și mama ta? — întrebă Alexei, confuz.
— Da, cu mama. Ți-am spus, mama nu-mi permite să merg singură la cimitir.
Fetița luă găleata, se uită în jur și spuse:
— Gata, trebuie să fug, altfel mama o să se îngrijoreze și o să-mi pună multe întrebări, iar eu nu știu să mint.
— Așteaptă, te duc eu cu mașina, zise Alexei.
Liza clătină din cap:
— Mama mi-a spus să nu mă urc în mașina oamenilor necunoscuți. Și nu vreau să o supăr, că e bolnavă.
Liza își luă rămas bun repede și fugi. Alexei se întoarse la mormântul mamei sale. Se așeză și rămase pe gânduri. „E ciudat… Katia parcă nu locuia aici, venise doar în vizită la mama ei. Acum însă se pare că trăiește aici și are o fiică…”
Atunci nu știa că Katia avea un copil. Deși, cine știe câți ani are Liza? Poate Katia s-a căsătorit și a născut-o. Gândindu-se astfel, Alexei se ridică. Își dădea seama că, cel mai probabil, acum Katia însăși avea grijă de casă și el îi plătea fără să știe.
Până la urmă, ce importanță avea cui plătea?
Alexei se opri în fața casei. Inima i se strânse. Casa arăta exact la fel ca atunci. Părea că, în orice clipă, mama avea să iasă pe prispă, să-și șteargă lacrimile cu colțul șorțului și să-l îmbrățișeze.
Alexei stătu mult timp în mașină. Dar mama nu ieși. În cele din urmă, coborî și intră în curte. Rămase uimit: florile erau plantate, grădina îngrijită, totul curat și frumos. Bravo, Katia! Trebuia să o răsplătească.
Și în casă era curat și proaspăt, ca și cum cineva locuise acolo până acum și plecase doar pentru puțin timp. Alexei se așeză la masă, dar nu putu sta mult. Trebuia să meargă la vecină să clarifice lucrurile, apoi să se odihnească.
La ușă îi deschise Liza.
— Oh, dumneavoastră? — zâmbi ea ștrengărește, punând degetul pe buze. — Să nu-i spuneți mamei că ne-am văzut la cimitir!
Alexei făcu semn ca și cum ar încuia gura cu cheia, iar Liza râse vesel.
— Intrați! — se auzi din cameră. — Mă simt mai bine, dar vă rog să nu vă apropiați prea mult, să nu cumva să vă îmbolnăviți!
Katia îl privi speriată:
— Tu?
Alexei zâmbi:
— Salut.
Privind în jur, întrebă:
— Unde e soțul?
Întrebarea era de prisos; simțea deja că soțul nu era și poate nici nu fusese vreodată acolo.
— Alexei… Îmi pare rău că nu te-am anunțat despre moartea mamei tale. Cu serviciul în oraș e greu, așa că am avut grijă de casă.
— Îmi pare rău pentru tine, Katia. Și mulțumesc enorm pentru grijă. Am intrat și am simțit că mama a plecat doar pentru o clipă. Totul e atât de curat, de cald. Cât ai de gând să mai stai?
— Nu mult. Doar câteva zile.
— Și ce vrei să faci cu casa? O vinzi?
Alexei ridică din umeri:
— Încă nu m-am gândit. Katia, uite…
Scoase un plic.
— Asta e pentru tine. Ca un bonus pentru grija față de casă.
Puse pe masă o sumă considerabilă de bani.
— Alexei, ce faci? Nu e nevoie!
— Mulțumim, domnule Alexei! — zâmbi Liza. — Mama visează de mult la o rochie nouă, iar eu vreau o bicicletă.
Alexei râse:
— Bravo, Liza!
Era la fel ca el când era copil: banii nu-l ocoleau.
Seara, Alexei începu să se simtă rău. Se pare că se îmbolnăvise. Avea febră mare. Știa unde mama păstra mereu termometrul, îl găsi, își măsură temperatura și înțelese că trebuie să ia măsuri.
Neștiind ce medicamente să ia, îi trimise un SMS Katii: „Ce să iau pentru febră mare?” Peste zece minute, vecinele erau deja la el.
— Dumnezeule, de ce ai intrat în casă? M-ai prins de boală?
— Eh, și tu ești bolnavă. Nu-ți face griji.
— Mă simt mai bine acum.
Katia îi întinse pastilele, iar Liza îi făcu ceai.
— O să se ardă!
— Cine? Lizuța?
— Nu, eu o să mă ard! Ea e meșteră la toate!
Alexei zâmbi. Parcă auzea un clic în minte, ca în copilărie. Gândurile i se limpeziră brusc.
— Katia.
Ea îl privi cu neliniște:
— Ce s-a întâmplat?
— Când s-a născut Liza?
Katia se așeză obosită pe un scaun:
— De ce vrei să știi?
— Katia?
Femeia se întoarse către fiica ei:
— Lizuța, fugi până la magazin, ia niște lămâi și ceva de băut.
— Bine, mamă.
După ce Liza ieși, Katia începu:
— Alexei, să stabilim de la început: Liza nu are nicio legătură cu tine. Nu vrem nimic de la tine. Avem tot ce ne trebuie. Uită.
— Ce? Deci e adevărat? Katia, înțelegi ce spui? De ce nu m-ai sunat? De ce nu mi-ai spus?
Alexei sări în picioare.
— Am decis singură să păstrez copilul. Tu nu ai avut nicio implicare. Nici măcar nu m-am gândit că te vei întoarce. Și cu atât mai puțin că ți-ar păsa.
Alexei se așeză din nou:
— Ți-am rănit sufletul atunci…
Katia ridică din umeri:
— Am trecut peste. Vezi bine.
Alexei tăcea. Era în stare de șoc. Toți acești ani trăise o viață falsă, iar adevărata viață era aici, acasă, în fața lui, în persoana Lizei și a Katii. Acum, privind-o, își dădea seama: ce altceva și-ar mai putea dori?
Nimic. Nu mai avea nevoie de altceva.
— Alexei? — întrebă Katia îngrijorată. — Ce vei face? Te rog, nu-i spune nimic Lizei. Dacă vei pleca și ea va aștepta, va suferi.
— Nu, Katia, asta nu se va întâmpla. Cum ai putut să gândești asta despre mine? Nici eu nu știu încă exact ce să fac…
Noaptea, Alexei a visat-o pe mama lui. Ea îi zâmbea, bucuroasă, și îi spunea că întotdeauna visase să aibă o nepoțică așa cum e Liza.
Alexei a plecat după trei zile. Katia stătea la masă și îl asculta.
— Deci așa: mă ocup de câteva probleme și mă întorc. O să dureze o săptămână, poate un pic mai mult. Dar mă întorc, și nu doar ca să vizitez. Vin să vă readuc pe amândouă în viața mea. Promit că nu-i voi spune nimic Lizei dacă… dacă nu va merge între noi. Dar voi ajuta oricum. Katia, spune-mi, am vreo șansă?
— O șansă de a fi fericiți, de a fi o familie.
Katia ridică din umeri și își șterse o lacrimă:
— Nu știu, Alexei.
S-a întors abia după trei săptămâni. A oprit mașina nu la casa lui, ci la casa Katii. Scoase din portbagaj pungi mari cu cadouri pentru Liza și Katia. Intra în casă.
— Bună ziua.
Katia cosea ceva. Ridică privirea și zâmbi slab:
— Ai venit?
— Ți-am spus că mă întorc. Unde e…
Din cameră apăru Liza.
— Bună ziua, domnule Alexei.
Katia se ridică:
— M-am gândit la tot ce mi-ai spus și… Liza, vreau să te prezint tatălui tău.
Alexei scăpă pungile din mâini.
— Mulțumesc, — șopti el.
Peste o săptămână, au plecat împreună. Au scos ambele case la vânzare. Au decis să înceapă o viață nouă, de la zero.
Liza era încă puțin timidă. Îl striga când „tati”, când „domnul Alexei”. Dar el râdea, le îmbrățișa pe amândouă și știa: acum totul va fi așa cum trebuia să fie de la început.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.