Alexandru Ionescu avea doar 23 de ani, dar părea că poartă pe umeri toată greutatea lumii. Student silitor la Drept, Alexandru era convins că doar prin muncă și ambiție își va putea clădi un viitor mai bun.
Însă viața nu fusese deloc blândă cu el. În urmă cu doi ani, un infarct fulgerător i-a răpit tatăl, lăsând în urmă nu doar un gol imens, ci și datorii greu de dus. Facturile restante și scrisorile de amenințare se adunau pe masă, iar Alexandru devenise brusc stâlpul unei familii greu încercate.
Mama lui, Elena, lupta cu un cancer nemilos, care nu doar că îi măcina sănătatea, dar secătuia și ultimele economii ale familiei. Iar Clara, sora lui de doar 14 ani, încerca să-și păstreze speranța și visa să ajungă medic veterinar. Alexandru făcea tot posibilul să o protejeze de adevărata gravitate a situației.
Nopțile le petrecea fără somn, cu ochii în plicurile de pe masă, încercând să găsească o soluție. Lucra ca intern la o mică firmă de avocatură, dar salariul abia acoperea strictul necesar. Uneori se întreba dacă nu cumva luptă degeaba.
Într-o zi, însă, destinul i-a întins o mână neașteptată. Unul dintre avocații seniori l-a tras deoparte:
— Alexandru, muncești prea mult. Ar trebui să mai ieși din rutina asta. Vino la o recepție vineri seara. Îți va prinde bine.
Inițial, Alexandru a vrut să refuze. Nu avea nici timp, nici bani, nici haine potrivite pentru o astfel de adunare selectă. Dar s-a gândit că poate, cine știe, va întâlni oameni importanți care ar putea conta în viitor. Așa că a acceptat.
Seara recepției, a pășit într-o lume complet străină lui. Vila era somptuoasă, cu candelabre imense, muzică de cameră și invitați îmbrăcați ca scoși din revistele de lux. Se simțea stingher, dar încerca să se piardă printre ei.
Atunci a apărut ea.
Ilinca Maria. O femeie de 71 de ani, cu o siguranță de sine care făcea să pară că întreaga lume îi aparține. Privirea ei pătrunzătoare, dar caldă, l-a fixat.
— Tinere, nu ești de-ai locului, nu-i așa? l-a întrebat ea zâmbind.
Alexandru, luat prin surprindere, a răspuns sincer:
— Nu, doamnă. Sunt aici întâmplător.
Ceea ce părea o conversație întâmplătoare s-a transformat într-o discuție lungă și neașteptat de personală. Fără să știe cum, Alexandru i-a povestit mai multe decât spusese vreodată cuiva. Despre familie, despre greutăți, despre visele lui.
La finalul serii s-au despărțit, iar el nu bănuia că acea întâlnire îi va schimba viața pentru totdeauna.
Zilele au trecut, dar gândul la Ilinca Maria nu-i dădea pace. Felul în care l-a privit, modul în care părea că vede în el ceva ce nimeni altcineva nu mai observase.
Între timp, acasă, lucrurile se înrăutățeau. Starea mamei sale se agrava, iar Clara, deși încerca să fie puternică, era tot mai îngrijorată.
Apoi, într-o dimineață banală, telefonul a sunat. O voce calmă, dar hotărâtă:
— Alexandru, sunt Ilinca Maria. Sper că nu m-ai uitat.
— Cum aș putea? a răspuns el.
— Aș vrea să vii la mine. Am ceva important să-ți propun.
Curiozitatea și disperarea l-au împins să accepte. A doua zi, a ajuns la vila femeii. În salonul luminos, Ilinca îl aștepta, calmă, dar hotărâtă.
— Alexandru, n-o să o lungesc. Doctorii spun că nu mai am mult de trăit. Am tot ce și-ar putea dori cineva: averi, afaceri, proprietăți… Dar nu am pe cineva căruia să-i încredințez tot ce am clădit. Toți cei din jurul meu îmi vor doar banii. Eu însă vreau să las totul unui om care știe să lupte, care știe ce înseamnă dragostea de familie. Iar acel om ești tu.
Tânărul a amuțit. Nu înțelegea unde voia să ajungă.
— Vreau să fii soțul meu, Alexandru. Nu pentru dragoste sau pasiune, sunt prea bătrână pentru așa ceva. Ci pentru o alianță curată. Vreau să te adopt moral, să-ți salvez familia, iar tu să continui tot ce am construit eu.
În încăpere se lăsă o tăcere apăsătoare. Alexandru simțea că-i fug picioarele.
Apoi, privind-o în ochi, a spus cu voce tremurândă:
— Accept.
Căsătoria lor s-a oficiat discret. Evident că lumea a bârfit: ce putea căuta un băiat de 23 de ani lângă o femeie de peste 70? Dar Alexandru nu mai auzea vorbele. Pentru prima dată, mama lui a început tratamentele potrivite, iar Clara a fost înscrisă la cel mai bun liceu din oraș.
Ilinca s-a ținut de cuvânt. L-a introdus pe Alexandru în lumea afacerilor, i-a predat imperiul pe care-l clădise.
Șapte zile după nuntă, Alexandru s-a întors obosit de la o ședință. Ilinca îl aștepta în bibliotecă.
— Mai am o singură rugăminte, Alexandru, a spus ea cu un zâmbet obosit. Promite-mi că vei trăi cu demnitate. Să nu uiți niciodată cine ai fost și pentru cine lupți.
Cu ochii în lacrimi, Alexandru a căzut în genunchi și i-a sărutat mâna.
— Jur.
Anii au trecut.
Alexandru Ionescu a devenit unul dintre cei mai respectați avocați și oameni de afaceri. A înființat fundații de caritate în numele Ilincăi Maria, ajutând sute de tineri să-și urmeze visurile.
Iar în fiecare dimineață, privind fotografia femeii care i-a schimbat viața, își amintea că totul a început cu o șansă. O șansă pe care nimeni altcineva nu i-a oferit-o.
De atunci, Alexandru trăia nu doar pentru sine, ci pentru toți cei care aveau nevoie de o mână întinsă. Așa cum și el, cândva, a avut nevoie.