– Andrei, nu înțeleg ce vrei, – a spus Maria.
– Nimic special, – a răspuns Andrei. – Vreau doar să stau singur, să mă odihnesc puțin. Uite… Du-te la casa de la țară, relaxează-te, mai dă jos câteva kilograme. Te-ai cam lăsat.
El a aruncat o privire dezgustată asupra siluetei soției sale.
Maria știa că luase în greutate din cauza tratamentului, dar nu s-a contrazis cu el.
– Unde este această casă de la țară? – a întrebat ea.
– Într-un loc foarte pitoresc, – a zâmbit ironic Andrei. – Ar trebui să-ți placă.
Maria a decis să nu se certe. Și ea își dorea să se odihnească. „Probabil că suntem doar obosiți unul de celălalt,” – s-a gândit ea. „Lasă-l să-i fie dor de mine. Iar eu nu mă voi întoarce până când nu mă va ruga el.”
A început să-și împacheteze lucrurile.
– Nu ești supărată? – a întrebat Andrei. – E doar pentru puțin timp, doar ca să ne odihnim.
– Nu, totul e în regulă, – Maria a forțat un zâmbet.
– Atunci plec, – Andrei a sărutat-o scurt pe obraz și a ieșit.
Maria a oftat adânc. Săruturile lor își pierduseră de mult căldura de odinioară.
Drumul a durat mult mai mult decât se aștepta. Maria s-a rătăcit de două ori – navigatorul avea probleme, iar conexiunea mobilă nu funcționa.
În sfârșit, a apărut un indicator cu numele satului. Locul s-a dovedit a fi izolat, casele, deși din lemn, erau îngrijite, cu ancadramente sculptate.
„Confortul modern clar lipsește aici,” – s-a gândit Maria.
Nu s-a înșelat. Casa era o colibă pe jumătate dărăpănată. Fără mașină și telefon s-ar fi simțit ca în secolul trecut.
Maria a scos telefonul mobil. „Acum îl voi suna,” – a decis ea, dar în continuare nu avea semnal.
Soarele cobora spre apus, Maria era obosită. Dacă nu intra în casă, ar fi trebuit să doarmă în mașină. Nu voia să se întoarcă în oraș și nici să-i dea lui Andrei un motiv să spună că nu se descurcă.
Maria a ieșit din mașină. Jacheta ei roșu aprins părea ridicolă în peisajul rural. A zâmbit pentru sine.
– Ei bine, Maria, nu ne vom pierde, – a spus ea cu voce tare.
Dimineața a trezit-o țipătul ascuțit al unui cocoș de sub fereastra mașinii, unde adormise.
– Ce zgomot e ăsta? – a mormăit Maria, coborând geamul.
Cocoșul s-a uitat la ea cu un ochi și a început iar să țipe.
– De ce faci atâta gălăgie? – s-a indignat Maria, dar apoi a văzut cum o mătură a zburat pe lângă fereastră, iar cocoșul a tăcut.
În prag a apărut un bărbat în vârstă.
– Bună ziua! – a salutat-o el.
Maria îl examina surprinsă. Asemenea personaje păreau că nu mai există – ca și cum ar fi ieșit dintr-o ilustrație.
– Nu fiți supărată pe cocoșul nostru, – a spus bunicul. – E bun, doar că țipă de parcă l-ar tăia cineva.
Maria a râs, somnul i-a dispărut imediat.
Bătrânul a zâmbit și el.
– Vii la noi pentru mult timp sau ești doar în vizită?
– Pentru odihnă, cât voi avea răbdare, – a răspuns Maria.
– Vino la noi, fetițo. La micul dejun. Vei face cunoștință cu bătrâna mea. Ea coace plăcinte… Dar nu are cine să le mănânce. Nepoții vin o dată pe an, copiii la fel…
Maria nu a refuzat. Trebuia să-și cunoască vecinii.
Soția lui Petru s-a dovedit a fi o adevărată bunică de poveste – cu șorțuleț, batic, un zâmbet fără dinți și riduri blânde.
În casă domneau curățenia și confortul.
– Ce minunat este la dumneavoastră! – s-a minunat Maria. – De ce vin copiii așa de rar?
Ana a dat din mână.
– Noi înșine le cerem să nu vină. Nu sunt drumuri. După ploaie, o săptămână nu poți ieși. Înainte era un pod, deși vechi. Dar acum cinci ani s-a prăbușit. Trăim ca niște pustnici. O dată pe săptămână, Ștefan merge la magazin. Barca nu rezistă. Ștefan e puternic, dar vârsta…
– Plăcinte divine! – a lăudat Maria. – Chiar nimănui nu-i pasă de oameni? Cineva ar trebui să se ocupe de asta.
– Cine are nevoie de noi? Doar cincizeci de persoane în total. Înainte locuiau o mie. Acum s-au mutat.
Maria s-a gândit.
– Ciudat. Dar administrația unde este?
– De cealaltă parte a podului. Iar ocolul – 60 de kilometri. Crezi că nu ne-am dus? Răspunsul e unul singur: nu sunt bani.
Maria a înțeles că și-a găsit o ocupație pentru timpul ei liber.
– Spuneți-mi unde găsesc administrația. Sau mergeți cu mine? Nu se anunță ploaie.
Bătrânii s-au privit unul pe altul.
– Vorbești serios? Ai venit doar să te odihnești.
– Absolut serios. Odihna poate fi diferită. Și dacă voi mai veni și va ploua? Voi încerca și pentru mine.
Bătrânii au zâmbit cald.
La administrația orașului i s-a spus:
– Cât ne mai bateți la cap! Ne faceți să părem răi. Uitați-vă la drumurile din oraș! Cine credeți că va da bani pentru un pod spre un sat cu cincizeci de locuitori? Căutați un sponsor. De exemplu, pe Sokolovski. Ați auzit de el?
Maria a dat din cap. Desigur că auzise – acest Sokolovski era proprietarul firmei unde lucra soțul ei. El se născuse aici, părinții se mutaseră la oraș când avea vreo zece ani.
După ce s-a gândit toată noaptea, Maria a luat o decizie. Știa numărul lui Sokolovski – soțul sunase de câteva ori de pe telefonul ei. A decis să nu menționeze că Andrei e soțul ei, ci să sune ca o persoană străină. Prima dată nu a reușit să vorbească, a doua oară – Sokolovski a ascultat-o, a tăcut, apoi a râs. – Știți, deja am uitat că m-am născut acolo. Cum e acum? Maria s-a bucurat. – Foarte frumos, liniștit, oamenii sunt minunați. Vă voi trimite fotografii și videoclipuri. Domnule Bogdan, am fost pe la toate instanțele – nimeni nu vrea să-i ajute pe bătrâni. Rămâneți doar dumneavoastră. – Mă voi gândi. Trimiteți-mi fotografii, vreau să-mi amintesc cum era acolo.
Maria a petrecut două zile filmând cu sârguință videoclipuri și fotografii pentru Sokolovski. Mesajele au fost citite, dar nu a primit niciun răspuns. Deja se gândea că totul fusese în zadar, când Bogdan a sunat-o: – Elena, ați putea veni mâine la biroul de pe strada Libertății în jurul orei trei? Și pregătiți un plan preliminar de lucrări. – Desigur, mulțumesc, domnule Bogdan! – Știți, e ca o scufundare în copilărie. Viața e o cursă așa de nebună – nu ai timp să te oprești și să visezi. – Vă înțeleg. Dar ar trebui să veniți personal. Mâine voi fi acolo cu siguranță.
Abia după ce a închis telefonul, Maria și-a dat seama: era exact biroul unde lucra soțul ei. A zâmbit: va fi o surpriză amuzantă. A ajuns devreme, mai era încă o oră până la întâlnire. După ce și-a parcat mașina, s-a îndreptat spre biroul soțului ei. Secretara nu era la locul ei. A intrat înăuntru, a auzit voci din camera de odihnă și s-a îndreptat într-acolo. Acolo era Andrei și secretara lui.
Ceea ce a văzut Maria a înghețat-o pe loc. Andrei și secretara lui erau într-o îmbrățișare pasională, evident complet absorbiți unul de celălalt. Timp de câteva secunde, Maria a rămas paralizată în pragul ușii, incapabilă să vorbească sau să se miște.
„Deci asta era adevăratul motiv pentru care m-a trimis la țară,” și-a spus ea, simțind cum o cuprinde un val de furie amestecată cu durere.
Înainte ca ei să o observe, s-a retras tăcută și s-a îndreptat spre biroul lui Bogdan. Pe drum, a respirat adânc de câteva ori, încercând să-și recapete calmul. Nu era momentul să se prăbușească emoțional – avea de rezolvat problema podului pentru sătenii care o primiseră cu atâta căldură.
Întâlnirea cu Bogdan a decurs mai bine decât sperase. Impresionat de dedicarea ei și de documentația pregătită, acesta a promis că va finanța reconstrucția podului și chiar va vizita personal satul weekendul următor.
„Elena, nu știu cum să vă mulțumesc,” i-a spus Bogdan la sfârșitul întâlnirii. „Ați trezit în mine amintiri pe care le credeam pierdute. Și mai mult decât atât, mi-ați amintit de responsabilitatea pe care o avem față de locurile care ne-au format.”
Când a ieșit din birou, Maria s-a oprit în fața ușii biroului lui Andrei. De data aceasta, a bătut puternic. Când Andrei a deschis ușa, palid și cu cravata strâmbă, expresia de șoc de pe fața lui a fost de neuitat.
„Maria? Ce… ce faci aici?”
„Am venit să-ți mulțumesc, Andrei,” a spus ea cu un zâmbet calm. „M-ai trimis să slăbesc, dar am găsit ceva mult mai valoros – am redescoperit cine sunt cu adevărat. Ah, și apropo, tocmai am obținut finanțare pentru reconstrucția unui pod pentru un sat întreg. Se pare că nu sunt chiar atât de inutilă cum credeai.”
Lăsându-l pe Andrei mut de uimire, Maria s-a întors la mașină și a pornit înapoi spre sat, simțindu-se mai ușoară și mai liberă decât fusese în ultimii ani. Avea multe de povestit bătrânilor ei prieteni și un nou capitol al vieții de început.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.