Zilele fără hrană sau apă corectă își lăsaseră amprenta. Blana lui neagră era încâlcită și plină de praf, coastele i se vedeau prin cadrul care altădată fusese sănătos. Pe măsură ce ochii i se făceau tot mai grei, își amintea căldura casei lui Tom, patul moale și zgârieturile blânde de după urechi — amintiri care acum păreau un vis crud.
Cercurile vulturilor se apropiau tot mai mult, umbrele lor trecând peste trupul lui slăbit. Încercă să se ridice o ultimă dată, dar picioarele nu-i răspundeau. Ochii i se închideau, iar lumea începea să se rotească, iar înainte ca conștiința să-l părăsească, un singur gând îi trecu prin minte:
„De ce nu mă mai voiai?”
Prin ochii încețoșați, câinele bătrân zări o siluetă neclară ghemuită lângă el. Apă rece se prelingea pe fața lui, iar el ridică slab capul, prea obosit ca să se ferească.
„Hei, prietene vechi,” spuse un bărbat pe un ton blând. Mâna lui blândă mângâia blana încâlcită a câinelui. „Trebuie să-ți fie atât de sete.”
Bărbatul ținu o sticlă de apă la buzele crăpate ale câinelui. Câinele ezită, apoi setea învinge frica. În timp ce linge slab apa, coada îi dădu o lovitură mică de asfalt.
„Așa, prietene. Liniște acum.” Vocea bărbatului se frânge în timp ce privea cum câinele bea cu disperare. „Ai stat aici o vreme, nu-i așa?”
Picioarele câinelui tremurau în timp ce încerca să se ridice, dar puterea îi fusese epuizată. Fără ezitare, bărbatul își dădu jos geaca și o înfășură cu grijă în jurul trupului tremurând al câinelui.
Câinele bătrân simțea căldura hainei și atingerea blândă a omului, iar pentru prima oară după multe zile, frica începea să se topească. Ochii lui căprui, obosiți, s-au ridicat spre chipul străinului. Nu era Tom. Dar vocea aceea… avea ceva ce uitase că mai există: bunătate.
„Nu te las aici, prietene,” spuse omul, ridicându-l ușor în brațe. Câinele geme ușor, dar nu a opus rezistență. În ciuda durerii, în ciuda oboselii, coada lui dădu din nou un semn slab.
Pe drum, bărbatul îi vorbi continuu, ca să-l liniștească. „Numele meu e Andrei. Te duc acasă, bătrâne. Am și eu un cățel… sau, mai bine zis, am avut. S-a stins acum doi ani. Dar uite, poate… poate mai e loc pentru tine.”
Ajunși la mașină, Andrei îl așeză pe bancheta din spate, învelindu-l bine în geacă. Pe drum, câinele a închis ochii, simțind pentru prima dată de multă vreme că nu mai e singur.
La cabinetul veterinar, doctorița l-a privit cu ochi triști, dar s-a apucat imediat de treabă. „E grav, dar se poate salva,” a spus ea după un control rapid. „O să aibă nevoie de timp, hrană bună și multă iubire.”
Andrei a zâmbit larg. „Asta, să știi, pot să-i ofer.”
Au urmat săptămâni de recuperare. În fiecare zi, Andrei venea cu pachețel de mâncare, cu apă proaspătă și cu vorbe calde. Câinele, pe care-l botezase Max, începea să-și recapete puterile. Coada lui bătea mai des în salteaua moale de la cabinet, iar ochii lui căprui redeveneau vii.
Într-o dimineață, când Andrei a deschis ușa cabinetului, Max s-a ridicat pe propriile picioare și a venit șchiopătând spre el, lătrând slab, dar cu bucurie. Îl recunoștea acum pe omul care nu-l părăsise.
După o lună, Andrei l-a luat acasă. I-a pregătit un colț doar al lui, cu o pătură moale, jucării și o lesă nouă. Și, seara, Max s-a culcușit lângă patul lui Andrei, coada lovind ușor podeaua, în semn de recunoștință.
Timpul a trecut, iar Max a redevenit un câine vesel. Nu mai fugea de oameni, nu mai tresărea la fiecare zgomot. Avea din nou încredere. În fiecare dimineață, îl însoțea pe Andrei în plimbările prin parc, unde ceilalți câini și copii îl îndrăgeau pe loc.
Oamenii care aflau povestea lui Max nu înțelegeau cum mai poate fi atât de blând, atât de iubitor, după ce trecuse prin atâta suferință. Dar Andrei știa secretul: inima unui câine nu se frânge, doar se face mai mare.
Într-o zi, în timp ce Max se juca în iarbă, Andrei, privind spre cerul senin, i-a spus: „Știi ce, bătrâne? Cred că ne-am salvat unul pe altul.”
Și coada lui Max s-a mișcat, confirmând.