— Serios, crezi că aș merge cu tine la mare? Cu tine, arătând așa? — glasul lui Sergiu era tăios, iar ochii îi alunecară peste trupul Nataliei cu o disprețuită evaluare.
Cuvintele îi căzură ca un pumnal în piept. Natalia simți cum obrajii i se înroșesc, nu de căldură, ci de umilință.
— Merg cu colegii. Ce vrei să creadă când mă văd cu tine? Soțiile lor arată de parcă au ieșit din reviste.
Le-a rostit pe un ton rece, aproape indiferent, de parcă îi transmitea ora plecării autobuzului, nu o insultă. În fața oglinzii, Natalia rămase încremenită, cu rujul tremurându-i între degete. Un gest nesigur trase o dungă strâmbă pe obraz, iar imaginea reflectată o înfiora. Cine era femeia aceea obosită și palidă?
— Nu spui nimic? — mai adăugă Sergiu, fără să-și dezlipească privirea de telefon. — Te-ai privit în oglindă? Nici măcar să te machiezi nu mai știi.
Mâna i se lăsă încet în jos, iar Natalia înțelese cu durere cât de departe ajunsese de sine. Cândva, râdea des. Acum, nu mai știa nici măcar cum îi stă zâmbetul.
— Bine, — răspunse abia auzit. — Du-te fără mine.
— Bravo, — aprobă el sec. — Asta e cea mai bună decizie pentru toți.
Îl urmări în tăcere cum își făcea bagajul, mișcări sigure, de bărbat care se știe stăpân pe situație. Aceeași siguranță care altădată o cucerise, acum o strivea.
Spre seară, când liniștea se așternuse în apartament, Natalia rămase sprijinită de tocul ferestrei, privind cum ploaia transforma orașul într-un tablou cu lumini tremurânde. În minte, îi răsuna același ecou: „Mi-e rușine cu tine.”
Și nu era prima dată. În ultimii ani, Sergiu îi aruncase, picătură cu picătură, doze de otravă:
„Ai pus iar kilograme. Nu-ți pasă deloc?”
„Ai terminat toată ciocolata? Nu ți se pare că exagerezi?”
„Costumul ăla te face să pari și mai lată. Nu te vezi?”
Ani la rând, Natalia zâmbise mecanic, prefăcându-se că nu o ating. Dar toate acele replici îi ciuntiseră stima de sine, până când aproape dispăruse.
Se îndreptă spre frigider și privi fix spre tortul cu caramel – refugiul ei dulce. Îl luă, se uită la el o clipă… și-l trânti hotărât în coșul de gunoi.
— Ajunge, — murmură, aproape speriată de propria hotărâre. — Gata cu scuzele.
Telefonul vibra. Mesaj de la Larisa, vechea ei prietenă:
„Ce mai faci? Hai să ne vedem?”
Natalia zâmbi pentru prima dată în seara aceea și răspunse fără ezitare:
„Hai! Dar nu la cafea. Ce zici de piscină?”
Două zile mai târziu, în cabina de schimb, Natalia stătea nemișcată, ținându-și respirația. Costumul de baie părea să scoată în evidență tot ce voia să ascundă.
— Ce stai înțepenită acolo? — râse Larisa, intrând cu prosopul pe braț. — Hai odată, ne așteaptă apa!
Larisa arăta bine, dar nu era perfectă. Avea forme, riduri fine, un trup real. Și totuși, se purta cu o naturalețe magnetică.
— Nu știu dacă pot… — Natalia își trase stânjenită costumul pe margini.
— Nimeni nu se uită, — îi răspunse Larisa zâmbind. — Toți sunt prea ocupați să se judece pe ei înșiși. Nu-i nimeni aici să te evalueze.
În apă, frica Nataliei se dizolvă. Valurile îi legănau trupul, iar mintea i se golea. După câteva ture, își dădu seama că râde.
La cafeneaua de lângă piscină, sorbind din ceai, Larisa întrebă direct:
— Ce face Sergiu?
— A plecat în vacanță. Cu colegii. Fără mine.
— Poftim?
— A zis că i-ar fi rușine să apară cu mine pe plajă.
Privirea Larisei se înăspri. Lăsă lingurița jos.
— Glumești, nu?
Natalia clătină din cap. Cu greu, dar cu sinceritate, începu să vorbească despre tot. Despre anii de umilințe tăcute, despre cum pierderea unei sarcini o împinsese într-o spirală de vinovăție și neputință. Larisa o ascultă, apoi îi luă mâna și spuse simplu:
— Gata. Ajunge. Avem două săptămâni. Hai să vedem ce facem cu ele.
Zilele care au urmat au fost începutul unei renașteri. Mersul la piscină devenise ritual. Apoi au urmat: o programare la terapie, o tunsoare care nu era radicală, dar care o făcea să se simtă din nou ea însăși. Încet, dar sigur, Natalia își recăpăta curajul.
Doctorița o întrebase într-o ședință:
— Dacă frica nu te-ar opri, ce ai face?
Răspunsul venise imediat:
— Aș pleca la mare.
Într-o seară, după o sesiune de dans în care se simțise din nou vie, Natalia intră pe un site de rezervări și cumpără un bilet spre Grecia.
— Mergi singură? — o întrebă Larisa.
— Cu cea mai bună prietenă a mea: eu, — răspunse cu un zâmbet larg.
— Atunci… pregătește-te să fii fericită.
Ziua plecării. Valiza era aproape închisă, când ușa se deschise. Sergiu intră bronzat, cu acea atitudine de om care se crede buricul pământului.
— Ai ajuns să arăți și mai rău. Unde crezi că pleci?
Natalia închise ferm fermoarul.
— La mare.
— La mare?! Cu cine?
— Cu mine însămi.
Sergiu râse sec.
— Serios? Și cine te așteaptă acolo?
— Nimeni. Dar știi ce? Pentru prima dată, mă aștept eu.
— Ce s-a întâmplat cu tine?
— M-am trezit, Sergiu. Și, ca să știi… vreau divorțul. Nu fiindcă am pe altcineva. Ci fiindcă am învățat să mă iubesc suficient cât să nu mai accept să fiu tratată așa.
Sergiu rămase mut.
— Și ce vei face?
Natalia zâmbi și se opri în prag:
— Ce vreau. Și ăsta e cel mai frumos început.
În avion, ea și Larisa ciocniră un pahar de șampanie.
— Pentru începuturi, — spuse Larisa.
— Și pentru femeile care se regăsesc, — completă Natalia.
O săptămână mai târziu, întinsă pe nisipul fin al unei plaje grecești, Natalia trimise ultimul mesaj din viața ei către Sergiu:
„Să ies pe plajă fără tine… e incredibil de ELIBERATOR. Și în viață, tot singură o voi face. Mulțumesc că mi-ai deschis ochii.”
Apoi, lăsă telefonul deoparte, păși în valuri și se lăsă purtată de apă. Liberă. În sfârșit, liberă.