„Voi fi directă,” spuse Elena Mihăilescu cu voce calmă, dar fermă. „Vreau să te căsătorești cu mine.”
Dumitru a încremenit. Crezuse că poate îi va propune un loc de muncă mai bun sau o bursă specială… dar asta?! Inima i se opri pentru o clipă, apoi începu să bată năvalnic.
„Știu că sună șocant,” continuă femeia, fără să-i dea timp să răspundă. „Dar nu caut dragoste sau tinerețe. Caut pe cineva de încredere. Am avut o viață lungă și am câștigat multe… dar nu am pe nimeni căruia să-i las moștenirea mea. Rudele mele sunt doar niște hiene care așteaptă să mă vadă la pământ. Tu ești diferit, Dumitru. Văd în ochii tăi cinste, forță și devotament.”
Băiatul își strângea mâinile pe genunchi. Totul părea ireal.
„Vei primi tot ce am — casa, afacerile, conturile — dar cu o condiție: trebuie să fii căsătorit cu mine cel puțin un an. După aceea, dacă vei vrea, vei fi liber.”
Elena îi înmână un plic gros. Înăuntru era un contract, redactat de cei mai buni avocați, și un cec: o sumă amețitoare, cât să-i asigure liniștea pe viață.
„Te las să te gândești până mâine,” încheie ea liniștit.
Dumitru a plecat de acolo ca într-un vis. În drum spre casă, în metrou, ținea strâns plicul și încerca să-și potolească bătăile inimii. Această femeie putea salva mama sa, putea oferi Clarei viitorul la care visa… dar era corect?
Noaptea aceea a fost cea mai lungă din viața lui. S-a plimbat prin camera mică de la mansardă, a privit chipul palid al mamei adormite pe canapea și zâmbetul fragil al surorii sale. Știa că nu are de ales. Trebuia să accepte. Nu pentru el, ci pentru cei pe care îi iubea.
A doua zi dimineață, s-a întors în biroul Elenei Mihăilescu, a semnat contractul și, la doar 24 de ore de la propunerea șocantă, devenise soțul uneia dintre cele mai bogate femei din țară.
Căsătoria a avut loc în taină, într-un birou de notariat. Fără rochie albă, fără muzică, fără flori. Doar două semnături, două martore bătrâne și două suflete unite printr-un pact tăcut.
Primele zile au trecut liniștit. Elena era respectuoasă, discretă, iar Dumitru simțea mai degrabă o legătură de prietenie decât orice altceva. Începea să o cunoască dincolo de aparențe, să descopere în ea o femeie deșteaptă, cu simțul umorului, marcată de singurătate.
Într-o seară ploioasă, la o săptămână de la căsătorie, Elena l-a chemat în salonul mare.
„Am o ultimă rugăminte,” spuse ea, zâmbind slab. „Vreau să vii cu mine… undeva.”
Dumitru o urmă în tăcere. Au urcat într-o limuzină neagră și au mers prin orașul adormit până au ajuns la un conac vechi, în marginea Bucureștiului.
„Aici am copilărit,” spuse Elena. „Aici am învățat să lupt pentru tot ce am. Și tot aici vreau să îți arăt ceva.”
Au intrat într-o sală impunătoare, unde, în loc de relicve străvechi, se aflau planuri de afaceri, dosare de donații și acte de caritate.
„Nu există niciun blestem, Dumitru,” zâmbi Elena. „Nu cred în prostiile astea. Tot ce am e aici, și vreau ca după mine să rămână ceva bun în lume. Am ales pe cineva ca tine pentru că nu ai să te pierzi printre bani și putere. Știu că vei avea grijă de oamenii mei, de cei pe care i-am ajutat și de proiectele în care am investit. Nu e o povară, ci o oportunitate.”
Dumitru privi în jur. Pe pereți erau fotografii cu copii salvați din orfelinate, școli construite în sate sărace, spitale renovate pe banii Elenei. Simțea cum inima i se încălzește.
„De azi înainte,” continuă femeia, „vei conduce fundația mea, afacerile, tot. Iar când voi pleca, vreau să știu că n-ai să transformi averea asta într-un joc de lux și averi risipite.”
El a încuviințat. Nu mai era teamă în privirea lui, ci determinare.
În următoarele luni, Dumitru s-a implicat în toate. A închis afaceri murdare, a refăcut proiecte de caritate, a dus ajutoare în sate uitate, a deschis burse pentru studenți ca el.
Mama lui a primit tratamentul de care avea nevoie. Clara a intrat la facultatea visată, iar el… s-a schimbat.
Elena Mihăilescu s-a stins un an mai târziu, liniștită, împăcată. În testament, lăsase totul lui Dumitru. Iar la sfârșit, un bilețel scris de mână:
„Am avut o viață lungă și nu am regretat nimic. Iar cea mai bună decizie a fost să te aleg pe tine. Nu pentru ce-ai fost, ci pentru ce știam că vei deveni.”
Peste ani, Dumitru a transformat conacul de la marginea orașului într-un centru pentru copii defavorizați. Și, undeva pe hol, o fotografie veche o înfățișa pe Elena, cu același zâmbet enigmatic.
Viața nu l-a mai surprins cu secrete ascunse în lacuri sau blesteme străvechi. Doar cu oameni care merită salvați.