Sonia era o fetiță de doisprezece ani, cu părul ciufulit și ochii de un verde-cenușiu care păreau să absoarbă fiecare detaliu din jur. Locuia de când se știa într-un orfelinat prăfuit de la marginea orașului, un loc unde zilele se succedau toate la fel, iar mâncarea avea mereu același gust fad. Prietenii ei cei mai buni fuseseră Vlad, Mihai și Natalia — camarazi de joacă, de năzbâtii, dar și de suferință. Împreună își găsiseră refugiul în singurul loc unde se puteau simți liberi: vechiul cimitir din deal.
Aveau o intrare secretă — o spărtură într-un gard de tablă ruginită, ascunsă în spatele unui tufiș de măceș. Pe acolo strecurau de fiecare dată când voiau să evadeze din orfelinat și să scape de supraveghetoarele posomorâte și de paznicul cimitirului, un om ursuz, mereu cu ochii injectați și mirosind a rachiu ieftin. De el se temeau mai tare decât de orice stafie, și nu fără motiv — în trecut, îi fugărise cu o coadă de mătură pe Vlad și Mihai până la marginea orașului.
De o lună, însă, Vlad și Mihai fuseseră prinși și mutați la alt cămin. Natalia fusese luată acasă de o mătușă, după ce părinții o găsiseră în cimitir și o snopiseră în bătaie. Sonia rămăsese singură, iar dorul de prieteni și de aventurile lor o făceau să revină acolo, unde amintirile încă se mai agățau de crengile uscate ale copacilor bătrâni.
În dimineața aceea de toamnă târzie, cimitirul fremăta de oameni. Se aduceau colivă, fructe, biscuiți, dar mai ales bomboane — slăbiciunea Soniei. Dulciurile pe care reușea să le adune de pe morminte erau pentru ea singurul motiv de bucurie. Le strângea în buzunare, în hârtii mototolite, și le împărțea cu grijă pe zile, promițându-și că va mânca doar patru pe zi. De obicei, nu rezista.
Se strecură prin spărtura din gard cu aceeași mișcare agilă pe care o învățase alături de băieți. Se furișă pe aleile pline de frunze moarte, aruncând priviri furișe peste umăr. Oamenii începeau deja să plece, iar locurile rămâneau pline de ofrande. În partea veche a cimitirului, însă, nu găsea mare lucru. Bătrânele sfărâmau biscuiții și coliva în firimituri, spunând că păsările sunt sufletele celor adormiți și hrana nu trebuie lăsată întreagă.
Pe când se plimba, cu pași mărunți, Sonia fu trezită din visare de vocea groasă a paznicului:
— Stai, măi puștoaico, unde crezi că te duci?!
Tresări. Simți cum inima îi urcă în gât și, fără să stea pe gânduri, se întoarse și o rupse la fugă. Se strecură prin spărtură, dar nu o luă spre orfelinat, ci spre o parte a cimitirului unde nu ajunsese niciodată. Ajunse la o zonă ascunsă de ziduri înalte, cu monumente luxoase, alei de pietriș alb și morminte care păreau sculpturi. Era cimitirul de elită, despre care doar auzise povești.
Se opri în fața unui monument uriaș. Chipul sculptat în marmură părea atât de viu, încât întinse mâna să-l atingă. Uitase de paznic, de bomboane, de frică. Observă grămezi de dulciuri ordonate, în ambalaje lucioase, parfumate. În timp ce-și întindea mâna spre o ciocolată, auzi un șoptit:
— Mămico… mămico…
Se întoarse speriată. Nici țipenie de om. Un fior rece o străbătu. Vocea venea de sub pământ.
Picioarele nu voiau să o mai asculte. Inima îi bătea atât de tare, încât credea că o aude tot cimitirul. Se uită în jur, disperată să vadă dacă nu e vreo bătrână care glumește sau vreun copil ascuns. Nimic. Doar liniștea apăsătoare.
— Mamăăă…
De data asta vocea părea mai aproape, slabă, plângătoare. Sonia privi în jos, spre un mormânt îngrijit, cu flori proaspete, bomboane strălucitoare și o placă de marmură pe care era scris: „Mara Popescu, 1990 – 1993”.
Un copil… un copil de vârsta ei. Gâtul i se strânse. Își amintea de poveștile bătrânelor din orfelinat, despre sufletele copiilor care nu-și găseau liniștea și bântuiau locurile unde muriseră.
Se aplecă tremurând, aproape fără voia ei. Pământul era rece sub degete. În acea clipă, o adiere stranie îi ridică firele de păr de pe ceafă. Parcă întreaga lume devenise mai cenușie.
— Ajută-mă… e întuneric aici…
Sonia simți un nod în gât. O parte din ea țipa să fugă, dar alta o ținea pe loc. Se uită în buzunar. Avea o singură bombonică mai frumoasă, una învelită în hârtie roșie cu sclipici. O scoase, o privi o clipă, apoi o așeză pe piatra rece.
— Pentru tine… — șopti ea.
În secunda următoare, simți o atingere ușoară pe degete, ca o mângâiere caldă. Vocea se stinse. Liniștea se așternu din nou, grea și apăsătoare, dar nu mai era înfricoșătoare.
Sonia rămase câteva clipe acolo, cu lacrimile curgându-i în tăcere. Se ridică greu, se uită o ultimă oară la numele de pe piatră, apoi făcu un pas înapoi.
În timp ce mergea spre orfelinat, simțea ceva ce nu mai simțise niciodată. Înțelegea acum ce înseamnă să fii ascultat, să nu fii uitat, să lași o urmă în lumea asta.
Și în sufletul ei de copil, știa că undeva, dincolo de întuneric, cineva îi mulțumise.