Era o după-amiază frumoasă de duminică, iar parcul era plin de oameni. Părinți cu copii, cupluri ieșite la plimbare, bunici pe bănci, toți se bucurau de aerul proaspăt de primăvară. Printre ei, un bărbat înalt, îmbrăcat într-o haină lungă de culoare închisă, mergea încet pe alee, cu trei câini-lupi mari, impunători, lipiți de picioarele lui.
La început, oamenii îi priveau admirativ. Câinii erau impunători, frumoși, cu blana lucioasă, iar felul în care mergeau sincronizați cu stăpânul lor părea desprins din filme.
— Ce bine sunt dresați! — șopti o femeie, ținându-și de mână fetița.
Însă, după câteva secunde, o fetiță de vreo opt ani, Mara, strânse mâna mamei sale și spuse speriată:
— Mami, câinii nu clipesc…
Mama se uită atentă și într-adevăr, ceva părea ciudat. Câinii mergeau perfect aliniați, fără să se uite stânga-dreapta, fără să adulmece sau să latre, fără să clipească. Lumea începu să murmure.
— E normal? — întrebă un bătrân de pe bancă.
Bărbatul își ridică puțin gluga și zâmbi, privind în jur. Privirea lui era blândă, dar palidă, și părea obosit. Se aplecă ușor peste unul dintre câini, iar oamenii încordați au făcut un pas în spate, gata să fugă, dar din pieptul câinelui se auzi un scâncet slab.
Atunci, un adolescent cu telefonul pregătit să filmeze făcu un pas mai aproape:
— Domnule, totul e în regulă? Câinii par bolnavi…
Bărbatul oftă, și, cu o voce ușor stinsă, spuse:
— Nu, nu sunt bolnavi… sunt salvați. Erau câini abandonați, bolnavi și bătuți. I-am găsit pe câmp, la marginea orașului. Doctorul veterinar mi-a spus că șansele lor erau mici, dar am refuzat să-i las. De două luni, îi plimb zilnic, îi hrănesc, le vorbesc… doar că încă se tem de oameni.
O liniște ciudată se așternu, iar oamenii începură să privească altfel scena. Câinii nu erau periculoși, ci speriați. Reacția lor era una de teamă, de lipsă de încredere.
— Săracii… — murmură o femeie în vârstă, ștergându-și o lacrimă.
Mara se apropie încet, cu o bomboană în mână.
— Domnule… pot să-i mângâi?
Bărbatul zâmbi larg de data asta și încuviință.
— Dacă vii încet, fără mișcări bruște.
Fetița îngenunche lângă cel mai mic dintre câini. Acesta tremură ușor, dar nu se retrase. Mara îi întinse palma cu bomboana, iar după câteva secunde, câinele îi atinse mâna cu botul, acceptând timid dulcele.
— A clipit! — strigă Mara veselă.
Toată lumea izbucni în râs și, ca prin farmec, atmosfera se schimbă. Oamenii se apropiară, lăsând copiii să mângâie câinii, care, simțind că nu mai e pericol, începură să se relaxeze.
Un băiat aduse un bol cu apă de la fântână, iar o doamnă scoase din geantă câteva bucăți de covrig.
— Mă bucur că v-am cunoscut! — spuse bărbatul. — Eu sunt Victor.
— Eu sunt Mara! Și el e tati, și ea e mama! — strigă fetița, prezentându-și părinții.
În scurt timp, oamenii din parc, care până atunci se temeau, se strânseseră în jurul lui Victor, ajutându-l cu mâncare, apă și întrebând despre câini. Povestea lui îi impresionase.
La finalul zilei, când soarele apunea, Victor ridică privirea spre cer, mulțumit.
— Mulțumesc… — șopti el, mai mult pentru sine.
Copiii alergau veseli, câinii începuseră să dea din coadă, iar oamenii stăteau la povești.
De atunci, în fiecare duminică, Victor venea cu câinii în parc, iar Mara, prietenii ei și ceilalți oameni îl așteptau cu nerăbdare. Câinii deveniseră vedetele locului, iar cine îi vedea pentru prima dată auzea de la copii:
— La început păreau ciudați, dar acum sunt ai noștri! Sunt cei mai cuminți câini din parc!
Iar Mara păstra și acum, în buzunar, o bomboană pentru cățelul care a învățat primul să aibă încredere.
Sfârșit.