Simona nu putea înțelege ce vedea Victor în ea. Era epuizată, cu cearcăne permanente, părul mereu prins în grabă, fără timp pentru ea însăși. Dar el o privea ca și cum ar fi fost o comoară.
— Nu te merit, îi spunea adesea.
— Nu spune prostii, răspundea el blând. Meriti mult mai mult decât ți-a oferit vreodată cineva.
Într-o seară, când copiii adormiseră, Victor a venit cu un plic.
— Ce e asta? întrebă Simona.
— Deschide-l.
Înăuntru era un contract de închiriere pentru un apartament mai spațios, într-o zonă liniștită, aproape de o școală bună.
— Nu pot accepta asta, Victor.
— Nu e cadou. E o investiție în viitorul nostru. Eu mă mut luna viitoare din chirie. Putem merge împreună, dacă vrei. Sau poți merge doar tu cu copiii. Chiria e plătită pe șase luni, oricum.
Simona simți cum ochii i se umplu de lacrimi. Nu era obișnuită să primească fără să i se ceară ceva în schimb.
Viața alături de Victor era diferită de tot ce cunoscuse. El nu ridica niciodată vocea, nu dispărea fără explicații, nu o făcea să se simtă vinovată pentru deciziile lui. Uneori, această normalitate o speria mai mult decât certurile violente cu Adrian.
După trei luni în noul apartament, telefonul sună într-o duminică. Era Adrian.
— Vreau să-mi văd copiii, spuse el sec.
Stomacul Simonei se strânse. Nu mai vorbiseră de aproape un an. Copiii îl menționau rareori, ca și cum ar fi fost un personaj dintr-o poveste îndepărtată.
— Bine, răspunse ea. Mâine după școală?
Victor o văzu palidă după convorbire.
— Vrei să vin cu tine?
— Nu. Trebuie să fac asta singură.
A doua zi, Adrian îi aștepta într-o cafenea. Era mai slab, părul îi încărunțise la tâmple. Dar zâmbetul lui era același, fermecător și periculos.
— Arăți bine, Simona. Ai înflorit fără mine.
Ea nu răspunse. Copiii erau stingheri, nesiguri cum să se comporte cu acest străin care era tatăl lor.
— Am făcut o greșeală, continuă Adrian. Te-am lăsat să pleci. Vreau să ne dai o nouă șansă.
Simona simți un fior rece. Cât timp visase să audă aceste cuvinte! Cât timp se rugase ca el să se întoarcă, să formeze din nou o familie!
— E prea târziu, Adrian.
— Suntem căsătoriți. Ești soția mea, îi spuse el, privind-o intens. Nimeni nu te va iubi ca mine.
În acea seară, după ce copiii adormiseră, Simona stătea pe balcon, privind orașul. Victor se așeză lângă ea, fără să spună nimic.
— Mi-a cerut să mă întorc, șopti ea.
Victor rămase tăcut un moment.
— Și tu ce vrei?
— Nu știu, recunoscu ea. O parte din mine încă îl iubește. Sau poate doar ideea de familie completă pentru copii.
— Înțeleg, spuse el simplu. Orice decizie ai lua, vreau să știi că te respect.
Dar în următoarele săptămâni, Adrian își arătă adevărata față. Întârzia la întâlnirile cu copiii, uita promisiunile făcute. Într-o zi, Simona simți miros de alcool în respirația lui când veni să-i ia.
— Nu poți conduce așa cu copiii, îi spuse ea ferm.
— Nu-mi spune tu ce pot și ce nu pot face! strigă el, apucând-o de braț.
Fiul lor interveni:
— Lasă-o în pace! Nu merge nimeni cu tine când ești așa!
Adrian îl privi surprins, apoi furios. Ridică mâna, dar Simona se puse între ei.
— Pleacă acum, sau sun la poliție.
În seara aceea, când Victor se întoarse de la muncă, găsi casa luminată și masa pusă festiv.
— Ce sărbătorim? întrebă el surprins.
— Libertatea, răspunse Simona, zâmbind pentru prima dată fără umbră.
La tribunal, divorțul decurse mai ușor decât se așteptase. Adrian nu se prezentă, trimițând doar un avocat plictisit. Când judecătorul o întrebă despre custodia copiilor, Simona răspunse ferm:
— Îmi doresc custodie deplină, cu drept de vizită pentru tatăl lor, dar doar în condiții supravegheate.
— Pe ce bază? întrebă judecătorul.
Simona scoase un dosar cu mesaje, chitanțe neplătite, declarații de la școala copiilor despre absențele tatălui. Și o fotografie a brațului ei învineți t, din ziua când Adrian venise beat să ia copiii.
În drum spre casă, Victor conducea în liniște.
— La ce te gândești? întrebă el.
— Că mi-am pierdut atâția ani încercând să salvez ceva care nu merita salvat.
— Nimic nu e pierdut dacă te-a adus unde ești acum, cu copiii ăștia minunați și cu puterea pe care o ai.
Simona îi luă mâna de pe volan și o strânse ușor.
Șase luni mai târziu, într-o sâmbătă dimineață, Victor o trezi cu micul dejun la pat.
— Ce sărbătorim azi? întrebă ea somnolent.
— Viitorul, răspunse el, așezând lângă farfurie o cutiuță de catifea albastră.
Simona o deschise cu mâini tremurânde. Înăuntru nu era un inel, cum se așteptase, ci o cheie.
— Ce e asta?
— Cheia casei noastre. Am cumpărat-o ieri. Are grădină pentru cățelul pe care îl tot cere David și cameră de studiu pentru Alexandra.
Simona nu-și putu stăpâni lacrimile.
— Nu trebuia să faci asta. Suntem bine și aici.
— Nu am făcut-o pentru că trebuia. Am făcut-o pentru că vreau să construiesc ceva permanent cu tine, cu voi. Dacă vrei și tu, bineînțeles.
În acea după-amiază, când vizitară casa, copiii alergau entuziasmați din cameră în cameră. Simona îi urmărea de pe terasă, simțind pentru prima dată în mulți ani că viața ei era exact unde trebuia să fie.
— Cum ai știut? îl întrebă ea pe Victor. Cum ai știut că voi reuși să las tot în urmă și să încep din nou?
El zâmbi, luându-i mâna.
— Pentru că te-am văzut cum erai cu adevărat, chiar și atunci când tu nu te mai vedeai. Puternică, răbdătoare, plină de dragoste. Unii oameni nu știu să prețuiască comoara pe care o au.
Telefonul Simonei vibră. Era un mesaj de la Adrian: „Vreau să discut despre custodie. Te rog.”
Simona citi mesajul, apoi închise telefonul fără să răspundă.
— Probleme? întrebă Victor.
— Nimic care să nu poată aștepta până mâine, răspunse ea, privind spre copiii care plantau flori în grădina lor nouă. Acum e momentul nostru.
Pentru prima oară în viața ei, Simona începea să creadă că merita această fericire. Că trecutul ei nu o definea, ci doar drumul pe care alesese să meargă mai departe. Și că, uneori, familia pe care o construiești poate fi mai puternică decât cea în care te-ai născut sau cea pe care ai încercat să o salvezi prea mult timp.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.