Băiatul se trezi brusc dintr-un somn agitat, tresărind la un geamăt slab, dar sfâșietor. Inima i se strânse de neliniște. Fără să stea pe gânduri, se apropie tiptil de patul unde zăcea mama lui și întrebă în șoaptă:
— Mămico, te simți rău?
— Matei… — vocea ei era abia o șoaptă. — Adu-mi, te rog, puțină apă…
— Acum! — băiatul alergă spre bucătărie ca și cum fiecare secundă ar fi contat.
Un minut mai târziu, stătea din nou lângă pat, întinzându-i cana cu apă:
— Ia, mamă, bea. Te rog.
Chiar atunci, se auzi o bătaie timidă în ușă.
— Matei, dragul meu, vezi cine e… Poate e tanti Nina, — șopti Maria.
Și într-adevăr, în prag stătea vecina lor, cu o cană mare de ceva fierbinte.
— Cum te simți, Marioară? — întrebă ea cu grijă, atingând ușor fruntea femeii. — Ai febră mare. Ți-am adus lapte cald cu unt, bea, poate-ți face bine.
— Am luat deja medicamente… — răspunse Maria încet, ascunzând cât de epuizată era.
— Trebuie să mergi la spital. Acolo te vor îngriji cum trebuie, și măcar vei avea ce mânca. Aici… frigiderul e gol, — spuse cu blândețe tanti Nina.
— Tanti Nina, am cheltuit tot pe pastile… — vocea Mariei tremura, iar ochii i se umplură de lacrimi. — Și nu-mi e mai bine deloc.
— Atunci nu mai așteptăm. Mergem la spital, — hotărî femeia cu blândețe, dar ferm.
— Și cu Matei… ce fac? Cine are grijă de el? — vocea Mariei era plină de neputință.
— Dar dacă ți se întâmplă ceva? Cine va avea grijă de el atunci? Nici treizeci de ani nu ai, ești singură, fără sprijin… — tanti Nina îi mângâie fruntea cu grijă. — Nu te mai necăji, o să fie bine.
— Tanti Nina, ce să fac?… — ochii Mariei o priveau cu disperare.
— Gata. Chem doctorul, — spuse vecina, scoțând telefonul din buzunar.
După un scurt apel, întoarse privirea spre Maria:
— Vor veni azi. După ce te consultă, Matei să vină la mine.
Spunând asta, porni spre ușă. Băiatul, tulburat, o urmă.
— Bunică Nina… mama n-o să moară, nu? — întrebă el cu voce tremurândă.
— Nu știu, puiule. Trebuie să ne rugăm la Dumnezeu. Numai că mama ta… nu prea crede.
— Dar bunicul Dumnezeu… el ne va ajuta? — întrebă băiatul cu naivitate.
— Sigur că da. Mergi la biserică, aprinde o lumânare și roagă-te. El o să te audă. Hai, fugi acum.
Matei se întoarse în cameră, pierdut în gânduri. Fața lui devenise serioasă, de om mare.
— Mateiuș, ți-e foame, nu-i așa? — vocea mamei îl trezi din gânduri. — Dar n-avem mare lucru… Adu două pahare.
Când i le întinse, Maria turnă laptele cald în ele:
— Bea.
El bău cuminte, dar foamea parcă se făcuse mai mare. Maria observă asta imediat. Cu greu, se întinse după portofel și scoase câteva monede.
— Ia, ai cincizeci de lei. Cumpără două pateuri, mănâncă-le pe drum, iar eu până vii, încerc să pregătesc ceva. Du-te, dragul meu.
După ce-l petrecu până la ușă, Maria, sprijinindu-se de pereți, ajunse încet în bucătărie. În frigider — doar o conservă și niște margarină. Pe pervaz, o ceapă și două cartofi.
Puterile o părăseau, dar știa: pentru fiul ei, trebuie să reziste.
— Ar trebui să fac o supă… — mormăi ea, dar vorbele pluteau în aer ca niște pietre grele.
Capul începu să-i amețească și, clătinându-se, se prăbuși pe un scaun. În fața ochilor totul se încețoșa, gândurile îi zburau haotic.
„Ce-i cu mine? N-am nicio forță. Concediul medical s-a terminat, bani nu mai am. Dacă nu mă întorc la muncă… cu ce-l trimit pe Matei la școală? Mai e doar o lună până-n clasa întâi. N-avem pe nimeni… boala asta… trebuia să merg la doctor mai devreme. Dacă mă internează — cu cine rămâne el? Cine-l va îngriji?”
Strângând din dinți până la durere, Maria luă cuțitul și începu să curețe cartofii. Mișcările erau lente, dar hotărâte. Știa: pentru fiul ei, trebuie să reziste, orice-ar fi.
Între timp, Matei mergea agale pe stradă. Stomacul i se strângea de foame, dar grija pentru mama lui era mai apăsătoare.
„Ieri nici n-a ieșit din pat. Și dacă… chiar i se face mai rău? Tanti Nina a zis să-i spun lui Dumnezeu.” Gândul că cineva ar putea ajuta îi dădu curaj, și schimbă direcția spre biserică.
…Spre aceeași biserică se îndrepta și Nicu — un bărbat de vreo cincizeci de ani, cu privire apăsată de gânduri și pași grei. În mâini ținea o lumânare și o fotografie veche, mototolită pe margini: o femeie tânără ținând un bebeluș în brațe.
Nicu se așeză într-un colț al bisericii, aprinse lumânarea și șopti cu ochii închiși:
— Doamne… Dacă m-ai iertat vreodată, iartă-mă și acum. Am greșit. Nu știu unde e fiica mea, nu știu dacă e în viață, dar dacă există un fir de lumină… ajut-o.
În acel moment, ușa bisericii scârțâi ușor. Matei păși sfios, cu o lumânare în mână și ochii mari, plini de teamă și speranță. Se opri în mijlocul naosului și privi în jur. Apoi îngenunche lângă o bancă și murmură:
— Bunicule Doamne… mama e foarte bolnavă. Eu nu știu ce să fac, dar dacă Tu poți… te rog, ajut-o. Eu sunt mic, dar o iubesc mult…
Cuvintele, simple și sincere, au răsunat în liniștea bisericii. Nicu tresări. Întoarse capul încet, și când privirea i se opri asupra băiatului, inima i se strânse. O cută de recunoaștere se încruntă între sprâncenele lui.
Se apropie cu pași înceți.
— Cum te numești, copile?
— Matei, domnule.
— Matei… — Nicu rămase nemișcat. — Iar mama ta?
— Maria. Maria Dima.
Numele acela căzu ca un trăsnet. Nicu simți cum aerul i se taie. O luptă se dădea înăuntrul lui — între spaimă, rușine și o fărâmă de speranță.
— Maria… e fiica mea, — șopti el.
Matei îl privi fără să înțeleagă.
— Ai spus… fiica?
— Da, — spuse Nicu, cu lacrimi în ochi. — Am părăsit-o când era mică… dar dacă Dumnezeu mi-a dat a doua șansă, o voi lua.
Fără să mai piardă timp, cei doi au plecat împreună spre casă. Când Maria i-a văzut în prag — palidă, abia ținându-se pe picioare — a simțit cum i se frânge ceva în piept.
— Tată?! — șopti ea.
— Iartă-mă, fetița mea, — spuse el, îmbrățișând-o cu toată dragostea adunată în ani de absență. — De azi… nu mai sunteți singuri.
Și pentru prima dată după mult timp, în casa aceea mică și săracă, s-a aprins o lumină care nu mai era doar de la bec: era speranța că dragostea… chiar poate învia.
Sfârșit.