Fiul meu de 13 ani ascundea un secret. Când am aflat adevărul, am plâns de mândrie.
Sunt o mamă văduvă și îmi cresc singură fiul, Matei. De când soțul meu a murit, viața a devenit o cursă continuă — două locuri de muncă, nopți nedormite, și dorința de a-i oferi băiatului meu o copilărie cât de cât normală. N-a fost niciodată ușor, dar n-am dat înapoi.
Zilele trecute, în timp ce îi făceam ordine în cameră, am descoperit ceva care m-a bulversat: în pușculița lui se aflau 3.250 de lei. M-am oprit în loc. Nu i-am spus nimic pe moment, dar în aceeași seară mi-a spus că va merge la ziua unui coleg după orele de școală. Ceva în vocea lui, în ezitarea din ochi, nu mi-a dat pace.
Așa că am sunat-o pe mama băiatului „sărbătorit”. Nu, nu era nicio petrecere. În acel moment, am știut că trebuie să aflu ce se întâmplă. A doua zi, după ce l-am lăsat la școală, am pornit pe urmele lui.
După ore, l-am urmărit discret. L-am văzut cum mergea direct către un magazin de electronice dintr-un cartier apropiat. Am rămas în mașină, cu inima în gât. Ce făcea acolo?
După vreo douăzeci de minute, a ieșit ținând o pungă. Se uita în jur, ca și cum se temea să nu fie văzut. Am pornit mașina și l-am urmărit de la distanță. A urcat într-un autobuz, iar eu l-am urmat cu mașina. A coborât într-o zonă pe care nu o cunoșteam. Un cartier modest, cu case vechi. L-am văzut intrând într-o curte neîngrijită, la o casă mică.
Am coborât și m-am apropiat încet, cu pași măsurați. Prin fereastra întredeschisă, am auzit vocea lui Matei.
— V-am adus ce mi-ați cerut, domnule Vasile. Am strâns destul pentru acest model.
— Nu-mi vine să cred, Matei, spuse o voce slabă. Ești un copil extraordinar. Nu credeam că voi mai avea vreodată așa ceva.
M-am ridicat ușor și am privit. Un bătrân stătea într-un scaun cu rotile, cu o tabletă în mâini. Matei îi arăta cum să o folosească cu răbdare și calm.
— Acum puteți vorbi zilnic cu nepoata dumneavoastră din Canada, îi spunea fiul meu. Și v-am instalat și aplicația aia de șah despre care vorbeam.
Bătrânul avea lacrimi în ochi.
— De când a murit Elena… ești singura persoană care mai vine la mine. Cum aș putea să-ți mulțumesc?
— Nu trebuie să-mi mulțumiți, domnule Vasile. Doar promiteți-mi că o să mâncați tot ce v-am adus data trecută. Sunteți prea slab.
În colțul camerei erau plase cu alimente. Mi s-a pus un nod în gât. Nici n-am realizat cât timp trecuse. Am rămas acolo, ascultând.
— Dar banii tăi de buzunar? întrebă bărbatul.
— Am un mic job după școală. Distribui ziare dimineața, și dau meditații la matematică colegilor mei.
Am plecat încet, cu pașii moi și inima plină. Când m-am întors la mașină, un vecin trecea cu câinele pe lângă mine.
— Vă cunosc? m-a întrebat politicos.
— Sunt mama lui Matei, am spus.
Bărbatul s-a luminat la față.
— Ah, dumneavoastră! Ați crescut un băiat cum rar mai vezi. Vine în fiecare marți și joi să aibă grijă de domnul Vasile. De când i-a murit soția, Matei e singurul care îl vizitează. Îi aduce mâncare, îi citește, îl învață lucruri… Acum înțeleg că i-a și cumpărat o tabletă! Un copil ca un înger.
Când Matei a venit acasă în acea seară, l-am așteptat cu mâncarea lui preferată. Nu i-am spus nimic. L-am întrebat doar, cu un zâmbet calm:
— Cum a fost la petrecere?
— A fost bine, mi-a răspuns, privind în altă parte.
— Matei, știu despre domnul Vasile.
S-a oprit brusc. Chipul i s-a albit.
— Mami, pot explica…
L-am îmbrățișat. L-am strâns tare, cu toată iubirea din lume.
— Nu trebuie să explici nimic. Sunt atât de mândră de tine, Matei. Nici nu pot să exprim în cuvinte.
Apoi mi-a povestit tot. L-a cunoscut pe domnul Vasile în parc. Hrănea porumbeii și i-a dat jumătate din sendvișul lui. De atunci, între ei s-a legat o prietenie profundă. Vorbeau despre șah, matematică, viață.
— De ce nu mi-ai spus?
— Pentru că muncești mult, mamă. N-am vrut să-ți mai adaug o grijă. Și… mi-era teamă că n-o să mă mai lași să merg. Dar domnul Vasile are nevoie de mine.
În noaptea aceea, am luat o decizie. A doua zi, am sunat la al doilea job și mi-am dat demisia.
De atunci, în fiecare marți și joi, mergem împreună la domnul Vasile. Eu gătesc, Matei joacă șah cu el, și ascultăm povești din alte vremuri. Uneori, ni se alătură și nepoata lui din Canada, prin videocall. Suntem trei generații, sub același acoperiș.
Nu avem averi, dar avem ceva neprețuit: o familie extinsă, construită din bunătate, empatie și inimă. Și toate astea… le-am învățat de la copilul meu.