Alina avea doar doisprezece ani, dar trăia pe străzi de mai bine de trei. De când mama ei se stinsese pe un pat de spital, iar tatăl ei dispăruse fără urmă, nimeni nu s-a mai îngrijit de ea. Rătăcea prin gări, piețe, și dormea prin clădiri abandonate sau pe bucăți de carton, încolăcită sub câteva zdrențe, în nopțile reci.
Groapa de gunoi de la marginea orașului era locul ei preferat, dacă se putea numi așa. Acolo găsea uneori resturi de mâncare, haine aruncate, sau chiar jucării vechi. Dar în acea zi, soarta avea să-i întindă o mână pe care nici în cele mai nebunești vise nu și-ar fi imaginat-o.
Era dimineață, iar ceața groasă se ridica încet de pe deasupra munților de deșeuri. Alina căuta printre grămezile de gunoaie, cu mâinile înghețate și stomacul gol, când a zărit ceva ciudat. Un pantof scump, din piele, aproape nou, murdar de noroi. S-a apropiat curioasă, iar ceea ce a văzut i-a făcut sângele să i se oprească în vine.
Un bărbat zăcea acolo, în mijlocul gunoaielor, cu costumul scump plin de murdărie și sânge închegat la tâmplă. Avea vreo patruzeci de ani, chip frumos, dar tras de suferință. Alina s-a dat un pas înapoi, speriată, inima bătându-i cu putere. Nu știa dacă e viu sau mort. Ar fi vrut să fugă, dar ceva în ochii lui închiși o făcea să stea.
— Hei… domnule…? — a șoptit cu voce tremurată, apropiindu-se încet.
A întins mâna firavă și i-a atins umărul. Bărbatul a deschis ochii încet, iar privirea lui pierdută s-a oprit asupra Alinei.
— Apă… — a murmurat, abia auzit.
Fetița a căutat în geanta ei zdrențuită și a scos o sticlă de plastic, pe jumătate plină cu apă stătută, dar era tot ce avea. I-a dus-o la buze, iar el a băut cu sete.
— Ce… ce s-a întâmplat? Cine sunteți? — a întrebat ea.
Bărbatul a oftat adânc și, cu o voce stinsă, a spus:
— M-au trădat… chiar cei în care aveam cea mai mare încredere…
Alina nu înțelegea prea bine. Dar un lucru era sigur: omul avea nevoie de ajutor. Și, deși ea nu avea nimic, inima îi era mare.
Cu un efort uriaș, fetița l-a ajutat să se ridice cât de cât. A durat aproape o oră să-l târască, pas cu pas, până la o baracă abandonată de la marginea gropii de gunoi, un loc în care mai dormeau oameni fără adăpost ca ea. Acolo l-a așezat pe o saltea jerpelită, i-a curățat rana cu o cârpă udă și i-a dat din puținele resturi de mâncare pe care le mai avea.
Zilele au trecut greu. Bărbatul era febril, vorbea în somn, striga nume pe care Alina nu le cunoștea: „Mircea… Andrei… Trădători…” În tot acest timp, fetița a făcut tot ce a putut ca să-l țină în viață. Fura medicamente de la farmaciile din zonă, cerșea hrană, și-l veghea în fiecare noapte.
După aproape o săptămână, bărbatul s-a trezit lucid. O privea pe Alina ca pe un înger.
— Cum te cheamă, copile? — a întrebat, cu glas slăbit.
— Alina…
— Eu sunt Victor… Victor Damian.
Numele îi suna vag cunoscut. Îl auzise cândva la televizor, la știrile de seară. Un om de afaceri puternic, cu hoteluri, firme de transport și investiții în toată țara.
— De ce ești aici, domnule? Cum ai ajuns în groapa asta?
Victor a închis ochii câteva secunde, apoi i-a povestit cu greu. În urma unei afaceri de zeci de milioane de euro, cei mai buni prieteni ai lui — asociați, parteneri de ani de zile — complotaseră să-l elimine. Îl chemaseră la o întâlnire nocturnă și încercaseră să-l omoare. Lovit la cap și lăsat inconștient, fusese aruncat în groapa de gunoi, considerându-l mort.
— Dacă nu erai tu… — a oftat el.
A doua zi, Victor a rugat-o pe Alina să-i aducă un telefon. Fetița a furat unul de la un tânăr neatent dintr-un bar de la marginea gropii. Cu mâini tremurânde, Victor a format un număr.
— Sanda… trimite oamenii mei la locul pe care ți-l indic… rapid.
În mai puțin de două ore, o limuzină neagră cu geamuri fumurii s-a oprit în fața barăcii. Din ea au coborât patru bărbați în costume. L-au ajutat pe Victor să urce.
Alina, cu ochii în lacrimi, l-a privit. Era convinsă că avea să plece și nu-l va mai vedea niciodată.
— Nu… nu pleca… — a rostit ea cu voce slabă.
Victor s-a întors, a privit-o în ochi și i-a luat mâinile murdare în ale sale.
— N-am să te uit, Alina. Tu mi-ai salvat viața. Și acum e rândul meu să o schimb pe a ta.
Fetița a rămas pe loc, privind mașina cum dispare în depărtare. Nu știa dacă să creadă sau nu în vorbele lui.
Dar după doar o lună, viața ei era de nerecunoscut.
O altă mașină luxoasă a oprit în fața adăpostului. Un domn elegant a coborât, căutând-o.
— Ești Alina, nu? Domnul Damian te așteaptă.
A fost dusă într-o casă superbă, unde Victor o aștepta zâmbind. Avea haine noi, o cameră caldă, cărți și o școală privată unde urma să învețe.
Victor Damian nu și-a încălcat promisiunea. A adoptat-o oficial, oferindu-i un nou început. Alina nu mai cerșea prin piețe, ci mergea la școală, visa să devină medic și nu uita niciodată de unde plecase.
Pentru că uneori, cele mai mari minuni se întâmplă exact acolo unde nimeni nu le așteaptă… chiar și într-o groapă de gunoi.