Mama mea vitregă nu m-a plăcut niciodată. Deloc. Mereu mă critica, îmi dădea toate treburile casei, mă făcea constant să mă simt ca o povară pentru familie. Iar tatăl meu? Îi era frică de ea. Așa că tăcea. Mereu.
Și lucrurile au continuat să se înrăutățească. Până când, într-o zi, a trecut o limită pe care nu o voi uita niciodată.
Am venit acasă și mi-am găsit toate lucrurile împachetate și aruncate pe peluza din fața casei. M-a dat afară din propria mea casă!! Iar tatăl meu? A stat doar în spatele ei și a spus: “Poate asta e spre binele tuturor.”
Sincer, nu-mi venea să cred. Am ajuns să stau la cel mai bun prieten al meu, plângând întruna, crezând că lumea mea tocmai se prăbușise… fără să am habar că trei zile mai târziu, totul se va răsturna complet când am primit un telefon de la un avocat.
„Bună ziua, sunt Andrei Popescu, avocat. Vă sun în legătură cu testamentul bunicii dumneavoastră, Elisabeta Ionescu.”
Am rămas confuz. Bunica Elisabeta murise acum șase luni, dar nu știam nimic despre vreun testament.
„Testamentul? Ce testament?”
„Domnișoară, îmi pare rău că aflați așa, dar bunica dumneavoastră v-a lăsat întreaga ei proprietate din centrul orașului, plus conturile de investiții. Valoarea totală depășește două milioane de euro.”
Am simțit cum mi se taie respirația. Bunica Elisabeta fusese mereu discretă despre finanțele ei. Știam că are o casă frumoasă, dar nu aveam idee că era atât de înstărită.
„De ce mă contactați abia acum?” am întrebat.
„Testamentul stipula că veți fi anunțată la șase luni după deces, sau mai devreme dacă veți avea nevoie urgentă. Ieri am primit un apel de la asistenta socială Maria Dumitrescu, care m-a informat că ați fost evacuată din locuința familiei. Conform instrucțiunilor bunicii, aceasta se califică drept ‘nevoie urgentă’.”
Două ore mai târziu, stăteam în biroul avocatului, privind documentele care mă transformau într-o tânără independentă financiar. Casa bunicii, un apartament de lux în centrul orașului, era acum al meu. La fel și portofoliul ei de investiții, care genera un venit lunar considerabil.
„Bunica a lăsat și o scrisoare pentru dumneavoastră,” a spus avocatul, întinzându-mi un plic.
În scrisoare, bunica îmi explica că întotdeauna a văzut cum mama vitregă mă tratează. Că a încercat să vorbească cu tatăl meu, dar el refuza să vadă adevărul. Că a decis să mă protejeze în singurul mod în care putea – asigurându-mi independența financiară.
„Nu împărți niciodată această avere cu cei care nu te-au respectat,” scria ea. „Înțelepciunea vine odată cu suferința, iar tu ai suferit suficient.”
În aceeași zi, m-am mutat în casa bunicii. A doua zi, am angajat o firmă să-mi recupereze lucrurile de pe peluză.
La trei zile după ce am vorbit cu avocatul, telefonul meu a început să sune neîncetat. Tatăl meu. Mama vitregă. Mesaje. Apeluri pierdute.
În cele din urmă, am răspuns.
„Am auzit că te-ai mutat în casa mamei,” a spus tatăl meu, vocea tremurându-i. „De ce nu ne-ai spus?”
„De ce aș fi făcut-o? Tu ai stat și ai privit cum sunt dată afară din casă.”
Tăcere. Apoi: „Putem veni să vorbim? Te rog.”
Am fost de acord, mai mult din curiozitate.
Când au ajuns, nu puteau să-și ascundă șocul văzând casa elegantă în care locuiam acum. Mama vitregă, care își pusese cel mai bun costum, a încercat să mă îmbrățișeze.
„Draga mea, a fost o neînțelegere teribilă…”
Am oprit-o cu un gest.
„Ce vreți?”
Tatăl meu a îngenuncheat brusc.
„Iartă-ne. Am făcut o greșeală îngrozitoare. Nu am știut că mama…”
„Că bunica era bogată? Asta voiai să spui?”
Mama vitregă a îngenuncheat și ea, lacrimi curgându-i pe față.
„Am fost geloasă. Mereu. Pe legătura ta cu tatăl tău. Pe inteligența ta. Pe tinerețea ta. Te rog să ne dai o șansă să reparăm lucrurile.”
I-am privit lung pe amândoi. Apoi am deschis ușa.
„Vă rog să plecați. Când veți putea vorbi despre iubire fără să menționați banii, poate vom discuta din nou.”
Au plecat, dar au continuat să mă sune, să-mi trimită cadouri, să încerce să intre în grațiile mele. Am lăsat ușa întredeschisă, dar nu le-am permis să intre complet. Bunica mă învățase ceva important – respectul nu se cumpără, se câștigă.
Astăzi, la trei ani distanță, relația mea cu tatăl s-a reparat parțial. Vine singur, fără mama vitregă, o dată pe lună. De fiecare dată, aduce o singură floare și multe povești despre bunica mea. Este drumul lung spre iertare, dar măcar acum este sincer.
Cât despre mama vitregă? Încă încearcă. Dar de data aceasta, eu sunt cea care decide regulile jocului.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.