Mă numesc Victor și am treizeci și șapte de ani. La prima vedere, viața mea părea a fi una liniștită și lipsită de griji. Aveam un loc de muncă bun, o locuință decentă într-un cartier liniștit și o mamă care m-a crescut singură cu multă dragoste și sacrificii, mai ales după ce tatăl meu a murit acum șase ani, în urma unui infarct fulgerător. De atunci, am rămas doar noi doi în apartamentul cu două camere pe care îl consideram „acasă”, chiar dacă între pereții aceia mă sufocau uneori regretele și reproșurile nerostite.
Mama a fost mereu genul de femeie puternică, cu principii solide și o viziune clară despre cum ar trebui să arate viața fiului ei. Mi-a insuflat ideea că trebuie să învăț bine, să am o carieră sigură și să-mi întemeiez o familie „cum se cuvine”. Aștepta cu nerăbdare momentul în care avea să audă din gura mea că mi-am găsit aleasa inimii, iar ea, la rândul ei, să se bucure de nepoți. Doar că viața nu urmează mereu traseul pe care ni-l desenăm în minte.
Ani la rând am evitat să intru într-o relație serioasă. Eram preocupat să nu o dezamăgesc, să nu fac o alegere care să o supere sau să o neliniștească. Însă, într-o zi de toamnă târzie, când frunzele îngălbenite umpleau trotuarele orașului, am întâlnit-o pe Angelina.
Angelina era o fată simplă, venită dintr-un sat din apropiere, studentă la facultatea de Litere. Nu avea bani, nici haine scumpe, nici ifose de domnișoară de oraș. Avea însă o privire caldă, un zâmbet sincer și o modestie pe care nu o mai întâlnisem la nimeni. Vorbeam ore în șir despre cărți, despre dorințele noastre, despre copilăria ei trăită pe ulițele prăfuite ale satului și despre visul de a deveni profesoară.
În scurt timp, m-am îndrăgostit de ea. Mama, când a aflat, nu a fost deloc încântată. M-a privit lung, cu acea privire rece pe care i-o știam bine, și mi-a spus sec:
— Victor, fata asta nu e pentru tine. Nu e de neamul nostru. Și dacă nu vezi tu asta, o vei vedea mai târziu, când va fi prea târziu.
Pentru prima dată în viață, am ales să-mi urmez inima, nu sfaturile mamei. Am început o relație serioasă cu Angelina, iar după câteva luni, ea mi-a dat vestea cea mare — urma să fim părinți. Deși am fost cuprins de emoție și bucurie, știam că vestea aceasta va provoca un cutremur în casa noastră.
Când i-am spus mamei că Angelina este însărcinată și că vreau să se mute cu noi, a făcut o criză de nervi cum rar văzusem. M-a acuzat că m-am lăsat păcălit, că sigur a rămas gravidă intenționat ca să se „lipească” de mine, să aibă parte de o viață mai bună în oraș. În ciuda reproșurilor și amenințărilor, am rămas ferm pe poziție.
Angelina s-a mutat la noi. La început, atmosfera în casă era încordată. Mama o ignora sau îi arunca vorbe grele cu orice ocazie. Angelina, însă, nu s-a plâns. A suportat totul cu o răbdare demnă de admirat, poate și pentru că nu avea altă opțiune. În fiecare zi, gătea, făcea curat, se ocupa de studii și încerca să câștige încrederea mamei mele.
Ușor-ușor, mama a început să se mai domolească. Nu o iubea, dar începuse măcar s-o tolereze. Însă nu renunțase la planul de a semăna discordie între noi. În lipsa mea, îi spunea tot felul de lucruri Angelinei, încercând să o facă să se simtă inferioară, să-i taie din încredere, să o convingă că locul ei nu e lângă mine.
Când s-a născut Caterina, viața mea s-a schimbat definitiv. Era cea mai frumoasă fetiță pe care o văzusem vreodată. Am simțit că sufletul mi se umple de o bucurie pe care nu o mai trăisem. Dar, chiar și în acele clipe, mama a găsit de cuviință să-și impună voința. A venit cu ideea unui test de paternitate, de parcă Angelina ar fi fost capabilă de așa ceva.
Deși m-am simțit insultat, am acceptat testul, în speranța că poate, odată cu rezultatul, mama va înceta să-și verse frustrările asupra noastră. Când testul a confirmat că fetița e a mea, speram că totul se va schimba. Dar nu a fost așa. Mama, în loc să-și ceară iertare, mi-a spus că n-are nicio treabă cu copilul, dar că ar fi mai bine să divorțez de Angelina și să-mi iau fata.
Atunci am simțit că s-a rupt ceva între noi. Am strâns lucrurile noastre și am plecat. Am găsit un apartament micuț, cu două camere, într-un cartier de la marginea orașului. Nu conta cât de greu ne va fi, important era că eram împreună și liniștiți. Am început o viață nouă, în care am învățat să ne bucurăm de lucrurile mărunte — de râsul fetiței noastre, de serile în trei, de mesele modeste, dar pline de iubire.
Cu mama am rămas la distanță. Vorbim rar, câteva formalități de sărbători sau când mai trimite câte un pachet cu lucruri pentru Caterina, dar sufletul meu s-a închis față de ea. Nu pot uita cât rău a putut să-mi facă, cât venin a turnat în sufletul unei femei care nu i-a greșit cu nimic.
Astăzi, după tot ce am trăit, sunt fericit cu alegerea făcută. Angelina mi-a fost alături în cele mai grele clipe, a renunțat la visele ei pentru a-și crește fetița și pentru a-mi fi soție. Caterina e lumina ochilor mei, iar viața mea, deși nu perfectă, e plină de iubire și liniște.
Am învățat că familia nu înseamnă doar legătura de sânge. Familia e acolo unde e iubire, înțelegere și respect.
Dacă povestea mea te-a emoționat, dă-i mai departe. Poate va ajunge la cineva care are nevoie să știe că e bine să-ți urmezi inima, chiar și atunci când toți ceilalți îți spun să nu o faci.