Eu și soțul meu suntem oameni de oraș, obișnuiți cu agitația, semafoarele, claxoanele și ritmul grăbit al străzilor. Cu toate astea, de câțiva ani, ne-am dat seama că în weekend simțim nevoia să fugim de betoane și să respirăm aer curat. Așa că am început să cutreierăm satele de pe lângă oraș, căutând un colț de liniște doar al nostru.
După luni întregi de căutări, am găsit, în sfârșit, o căsuță bătrânească, la marginea unui sat uitat de lume. Nu era mare lucru — acoperișul trebuia schimbat, curtea era o junglă în miniatură, iar pereții interiori păreau din alt secol. Dar ce priveliște… În spatele casei se întindea o pădure deasă, iar la câteva minute de mers pe jos era un lac mic, unde se auzeau broaștele cântând seara. Locul ăsta ne-a cucerit pe loc.
Ne-am apucat de renovat, pas cu pas. În weekenduri, veneam cu mașina plină de scule, vopsele, materiale și speranțe. Cu fiecare cărămidă pusă, cu fiecare perete văruit, casa noastră prindea contur. După câteva luni, era de nerecunoscut. Făcusem deja o grădină de legume, un mic foișor din scânduri vechi, iar în curte plantaserăm pomi fructiferi.
Într-o zi, după ce am terminat renovările principale, am decis să organizăm o petrecere de casă nouă, cu prietenii de la oraș. Am cumpărat carne pentru grătar, vin de țară și ne-am apucat de pregătiri. Fiindcă în spatele casei era spațiu destul, am hotărât să ridicăm un foișor mai zdravăn, unde să bem o bere la umbră. Am cumpărat materialele și am chemat niște muncitori de prin sat, oameni de treabă, să ne ajute.
În dimineața petrecerii, m-am trezit devreme, am pus de cafea și am început să pregătesc salatele și friptura. La un moment dat, mi-am dat seama că nu mai avem bani cash pentru plata materialelor. Cardurile n-aveau ce căuta pe la țară, iar bătrânul de la depozit nu voia să audă de transferuri. Așa că am lăsat un bilet soțului pe masă, cum că mă duc în oraș să scot bani, și am plecat.
Când m-am întors, nici n-am apucat să cobor bine din mașină, că am văzut un spectacol cum nu-mi imaginasem. Vecina de peste drum, o femeie cam de vârsta noastră, dar cam ușuratică după vorbele oamenilor din sat, fugea aproape dezbrăcată prin curte, cu sarafanul fluturând în vânt și înjurând de mama focului. În spatele ei, soțul meu și muncitorii se prăpădeau de râs.
Am încremenit. Nu știam ce se întâmplă. M-am dus direct la soțul meu, iar el, abia respirând de la atâta râs, mi-a povestit tot.
După ce am plecat eu, s-a trezit, a citit bilețelul, a băut o cafea cu băieții și a ieșit să vadă de livrare. La scurt timp, a auzit pe cineva strigându-l. Când a intrat în casă, a dat peste vecina noastră, îmbrăcată într-un sarafan subțirel, cerându-i „un pic de zahăr, că n-are”. Dar nu zahărul era problema… privirea ei spunea mai multe decât toate cuvintele.
Soțul meu, om cu simțul umorului și sătul de asemenea figuri, s-a prins din prima. Și, ca s-o pună la punct, a întrebat-o, pe un ton jucăuș:
— Și eu ce primesc la schimb?
Vecina, nerăbdătoare, s-a dezbrăcat de sarafan într-o clipită, lăsându-se în voia invitației. Atunci, soțul meu a decis să-i joace o festă. A dus-o până la terasa din spatele casei, unde muncitorii își beau cafeaua, și le-a zis cu zâmbetul pe buze:
— Băieți, eu n-am bani să vă plătesc astăzi, poate acceptați plata în natură… cu domnișoara aici.
În secunda aia, femeia a înțeles capcana, s-a înroșit ca focul, și-a adunat sarafanul pe ea și a rupt-o la fugă, aruncând înjurături peste umăr. Muncitorii râdeau cu lacrimi, iar soțul meu n-a putut povesti fără să se tăvălească de râs.
Am râs cu lacrimi, iar în seara aia, la petrecere, povestea a devenit gluma serii. De atunci, vecina n-a mai călcat pe la noi, iar noi ne-am bucurat de liniște deplină.
M-am simțit cu adevărat norocoasă să am lângă mine un bărbat fidel, cu capul pe umeri și cu umor sănătos, care știe cum să pună la punct o situație fără scandal. Iar casa noastră de la țară a devenit colțul nostru de rai, unde râdem, muncim și ne bucurăm de viață.