— Mergi acasă în permisie? — îl întrebă comandantul, cu privirea fixă asupra listei de soldați care coborau din tren.
— Da, merg… — răspunse scurt Antal, cu capul plecat. — Dar nu am fost niciodată până acum.
— De ce? — îl întrebă bărbatul, cu o sprânceană ridicată.
Antal ezită, apoi își trecu mâna peste fața arsă de soare și peste tâmpla unde simțea mereu o apăsare grea.
— N-am vrut…
Comandantul îl privi cu atenție, un instinct învățat în ani de meserie îl făcea să citească oamenii ca pe o carte deschisă.
— Te-ai certat cu părinții? Sau fata nu te-a mai așteptat?
Antal nu răspunse, doar privirea îi deveni întunecată, iar asta spunea tot.
— Las-o baltă pe aia capricioasă, — mârâi superior ofițerul, dar apoi schimbă tonul, mai blând: — Du-te măcar la părinți. Nu e frumos să-i lași fără veste. Mamă-ta sigur te așteaptă cu sufletul la gură, pariez pe asta.
Nu putea să refuze. De doi ani își tot spunea că nu mai contează, că n-are pe nimeni, că viața merge înainte… dar în adâncul sufletului îi era teamă. Teamă de privirea mamei, teamă de străzile pe care mergeau împreună el și Ilona, teamă de banca de piatră de lângă gară, de fiecare amintire care-l putea zdrobi.
„Dacă ea n-a mai așteptat… dacă altcineva…?” Gândul ăsta îl mușca de fiecare dată când se gândea să ceară permisie.
Acum însă, fără să mai poată amâna, era în tren, tot mai aproape de orașul natal. Cu fiecare kilometru, stomacul îi era mai strâns.
Ultima oprire înainte de destinație era într-un nod feroviar, unde trenul stătea jumătate de oră. Când s-au oprit, Antal a simțit nevoia să coboare. Aerul proaspăt de primăvară i se părea apăsător, iar mirosul de langoși prăjiți venea dinspre aleea gării, exact ca în ziua când plecase. Totul părea la fel: forfota, vânzătorii, sunetele.
Încercă să treacă mai departe, dar fără să conștientizeze, se așeză la coadă la prima tarabă.
Privind alternativ la ceas și la tren, mai avea douăzeci de minute.
Atunci a văzut-o.
O fâșie de roșu în mișcare i-a sărit în ochi — o eșarfă prinsă în părul unei femei. Exact ca cea pe care o purta Ilona când plecase la armată. Inima îi sări din piept.
„Nu poate fi…” murmură în sinea lui.
Dar instinctul îl întoarse spre ea. Lumea părea să se miște în reluare, în ceață. Lângă banca de piatră de sub castan, era ea. Ilona.
Aceeași privire. Același gest de a-și strânge brațele la piept.
Dar nu era singură.
În brațele ei, un copil mic, de un an și ceva. Părul castaniu, cârlionțat… și ochii — ochii care îl loviră ca un fulger. Ochii lui.
Antal înghețase pe loc. Simțea că un singur pas îl poate sfărâma în mii de bucăți.
Ilona îl zări și ezită o clipă. Apoi porni încet spre el. Fiecare pas îi străpungea inima.
Timpul părea să se întindă în jurul lor, făcând fiecare secundă să doară.
— Antal… — rosti ea încet, tremurând.
El nu reuși să spună nimic. Se uita la ea, apoi la copil. Inima îi bătea atât de puternic, încât simțea că-i sare din piept. Toți acei ani păreau acum o minciună.
— Se numește András… — abia auzi cuvintele. — Nu am știut cum să-ți scriu. Tatăl meu m-a forțat să rup orice legătură cu tine. Mi-a interzis să-ți trimit vreun semn. Dar nu am uitat. Nicio zi. Am venit aici, în fiecare lună, sperând să te întorci.
Lacrimile îi șiroiau pe obraji, iar vocea i se frângea la fiecare cuvânt.
Antal întinse mâna, iar copilul îi prinse degetul mic în pumnul lui cald și mic. În acel gest, toate răspunsurile.
Un fior îi străbătu pieptul, ca și cum toate zilele pierdute îl strângeau de gât.
— Ai crescut singură copilul? — întrebă cu greu.
Ilona dădu din cap hotărâtă. Nu mai era rușinoasă, ci plină de speranță.
Antal oftă adânc, simțind cum povara care apăsase ani de zile începe să se ridice.
— Nu trebuie să mai fii singură, — spuse, iar pentru prima dată după mulți ani, glasul îi era cald, luminat. — Mergem acasă. Împreună.
Ilona zâmbi printre lacrimi.
În depărtare, trenul fluieră prelung.
Antal privi o ultimă dată la taraba de langoși. Langoșul abia scos din tigaie îl aștepta, dar nimeni nu-l mai dorea.
În timp ce oamenii urcau în tren, el își strânse fiul în brațe, prinse mâna Ilonei și pășiră, pentru prima dată după doi ani, pe drumul unei vieți noi.
O viață care pornise de la o despărțire dureroasă, dar care avea să continue cu o regăsire plină de speranță.