— Ei, mergi acasă în permisie? — îl întrebă comandantul, privind lista de soldați care coborau.
— Merg… — dădu din cap Antal. — Dar n-am fost deloc până acum.
— De ce?
Antal ezită. Își trecu palma peste chipul ars de soare și peste tâmpla unde simțea mereu o apăsare.
— N-am vrut…
Comandantul îl măsură din ochi. În meseria lui, învățase să citească oamenii. Simți imediat că e vorba de o fată.
— Te-ai certat cu părinții? Sau fata nu te-a așteptat?
Antal n-a răspuns. Doar privirea i s-a întunecat, și asta spunea tot.
— Las-o baltă pe copila aia capricioasă, — mârâi superior ofițerul, apoi pe un ton mai blând:
— Dar du-te măcar la părinți. Nu-i frumos să-i lași așa, fără veste. Mamă-ta te așteaptă cu sufletul la gură, pun pariu.
Nu putea spune nu. De doi ani își repeta că nu contează, că nu mai are pe nimeni, că viața merge înainte… dar adevărul era altul. Îi fusese frică. Frică de privirea mamei, frică de străzile pe care se plimbaseră el și Ilona, de banca de piatră din spatele gării, de orice amintire care l-ar fi putut zdrobi.
„Dacă ea n-a mai așteptat… dacă altul…?” Gândul ăsta îl mușcase ca un câine de fiecare dată când se gândise să ceară permisie.
Dar acum, fără să mai poată amâna, era în tren, apropiindu-se de orașul natal. Cu cât kilometrii se scurgeau, cu atât îi simțea stomacul mai strâns.
Ultima oprire înainte de destinație era într-o stație de legătură, unde trenul avea pauză de o jumătate de oră. Când s-au oprit, Antal a simțit nevoia să coboare. Aerul de primăvară îi părea greu, iar mirosul de langoși prăjiți venea de pe aleea din fața gării, ca în ziua plecării. Aceeași forfotă, aceiași vânzători. A dat să treacă mai departe, dar, aproape fără să-și dea seama, s-a așezat la coadă la prima gheretă.
Se uita alternativ la ceas și la tren. Mai erau douăzeci de minute.
Și atunci… a văzut ceva.
O fâșie de culoare roșie, în mișcare, i-a sărit în ochi. Era o eșarfă, prinsă în părul unei femei. Exact ca în ziua în care plecase la armată. A simțit cum i se golește pieptul de aer.
„Nu se poate…”
Dar instinctul l-a făcut să se întoarcă. Lumea se mișca încet, ca prin ceață. În mijlocul acelei forfote, lângă banca de piatră de sub castan — era ea. Ilona.
Aceeași privire, același fel de a-și strânge brațele la piept. Dar nu era singură.
În brațele ei, un copil mic, de vreo un an și ceva. Păr castaniu, cârlionțat… și niște ochi care l-au lovit ca un trăsnet. Ochii lui.
Antal a încremenit. Simțea că dacă face un pas, lumea s-ar putea sparge în bucăți.
Ilona l-a zărit. A ezitat o clipă, apoi a pornit încet spre el. Fiecare pas era un ciocan în inima lui. Părea că timpul se întinde între ei, făcând fiecare secundă să doară.
— Antal… — a spus ea, cu voce joasă, tremurândă.
El n-a putut vorbi. Privea când la ea, când la copil. Inima i se zbătea violent, ca și cum toți anii aceia ar fi fost o minciună.
— Se numește András… — a rostit ea, abia auzită. — N-am știut cum să-ți scriu. Tatăl meu… m-a forțat să rupem orice legătură. Mi-a interzis să-ți trimit vreo veste. Dar n-am uitat. Nu o zi… Am venit aici, în fiecare lună… poate te întorci.
Lacrimile îi șiroiau pe obraji, iar vocea i se frângea la fiecare cuvânt.
Antal a întins mâna, iar băiețelul i-a prins degetul în pumnul lui mic, cald. În acel gest, toate răspunsurile. Un fior i-a străbătut pieptul, de parcă toate zilele pierdute l-ar fi strâns de gât.
— L-ai crescut… singură? — a întrebat cu greu.
Ilona a dat din cap. Privirea ei nu mai era rușinată. Era hotărâtă. Plină de speranță.
Antal a oftat adânc. A simțit că povara din piept începe să se desprindă.
— Nu trebuie să mai fii singură, — a spus, iar vocea i s-a luminat pentru prima dată după ani. — Mergem acasă. Împreună.
Ilona a zâmbit printre lacrimi.
În depărtare, trenul a fluierat prelung. Antal s-a uitat o clipă la ghereta de unde voia să-și ia un langoș. Peste tejghea, langoșul proaspăt scos îl aștepta, dar nimeni nu se mai atingea de el.
Și în timp ce lumea urca în tren, el și-a luat în brațe fiul, a prins-o pe Ilona de mână și au pășit, pentru prima dată după doi ani, pe drumul unei vieți noi.
O viață care începuse cu o despărțire, dar avea să continue cu o regăsire.