Am ajuns într-un mic orășel de la malul mării pentru a mă relaxa. Sora mea a insistat că era locul perfect—plaje frumoase, grozav pentru surf și niciodată prea aglomerat.
În timpul unei alergări de dimineață, am fost oprit de o fetiță pe una dintre străzile liniștite.
“Domnule, așteptați! Domnule! Vă cunosc!” a strigat ea, alergând spre mine. Nu putea să aibă mai mult de opt ani. Înainte să pot reacționa, mi-a apucat mâna.
“Domnule, veniți cu mine! La mama mea! Hai!”
Uluit și stânjenit, mi-am eliberat ușor mâna. “Stai, fetiță! Cum te cheamă și de unde mă cunoști?”
Ea m-a privit direct în ochi. “MĂ CHEAMĂ ILEANA! POZA DUMNEAVOASTRĂ ESTE ÎN PORTOFELUL MAMEI MELE! O VĂD MEREU!”
Cuvintele ei m-au lăsat perplex. “Cum o cheamă pe mama ta?”
“Maria!” a exclamat ea.
M-am gândit la toate Mariile pe care le-am întâlnit vreodată, dar nu mi-am putut aminti pe nimeni care să conteze. “Hai!” a insistat ea, trăgându-mă de mână.
Am fost de acord, urmând-o până la o căsuță îngrijită. A deschis ușa, a țâșnit înăuntru și a strigat, “MAMĂ! MAMĂ! E AICI! BĂRBATUL DIN PORTOFELUL TĂU!”
Am stat stânjenit în hol până când s-a întors, ținând-o de mână pe mama ei. Femeia a înghețat, cu mâna acoperindu-i gura, cu fața palidă.
Când am văzut-o, a început să plângă. M-am uitat la ea, fără cuvinte. Apoi și-a coborât mâna, iar inima mi s-a strâns.
“Ce? Cum e posibil asta?” a fost tot ce am putut spune.
„Andrei?” a șoptit ea tremurând. „Chiar ești tu?”
Am rămas nemișcat, încercând să-mi amintesc. Maria… chipul ei îmi părea vag familiar, dar nu reușeam să fac nicio conexiune concretă.
„Vă confundați,” am început eu, dar ea a scuturat din cap.
„Nu, imposibil. Te-aș recunoaște oriunde.” A inspirat adânc și s-a întors spre Ileana. „Draga mea, te rog, du-te în camera ta pentru câteva minute.”
După ce fetița a plecat, Maria m-a invitat în bucătăria primitoare. Cu mâini tremurânde, a scos un portofel uzat din geantă și a extras o fotografie îndoită. Mi-a întins-o fără un cuvânt.
În imagine eram eu, cu douăzeci de ani mai tânăr, zâmbind lângă un bărbat care-mi semăna izbitor. Un frate geamăn de care nu știam nimic.
„Soțul meu, Mihai…” a șoptit ea. „Fratele tău. Mi-a spus mereu că ai murit în accidentul din copilărie.”
Lumea mea s-a prăbușit într-o clipă. Amintirile despre accidentul de mașină, orfelinatul, și anii de singurătate au revenit în valuri. Ceea ce credeam că știu despre viața mea se transformase într-o minciună elaborată.
„De ce ar face asta?” am întrebat, vocea mea abia audibilă.
Ochii Mariei s-au umplut de lacrimi. „Pentru moștenire. Totul.”
În camera alăturată, am auzit pașii ușori ai Ilenei. Noi întrebări începeau să se formeze, dar pentru prima dată în viața mea, simțeam că mă apropii de adevăr.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.