Mama mea era o ratată. Rea și plină de amărăciune față de viață. Și poate că nu ar fi fost chiar atât de rău, dacă nu și-ar fi vărsat toată ura pentru eșecurile ei asupra mea. Urla în fiecare zi, pentru orice fleac. Pentru o pată pe haine. Pentru trei boabe de sare vărsate în timpul mesei. Iar pentru pantaloni rupți afară, mama mă bătea. Mă bătea crunt, ca să nu spun cu cruzime – nu cu cureaua peste fund, ci cu mâinile și picioarele, pe unde nimerea.
Îmi dădeam seama că mama era înverșunată și nefericită. Rabdam, cu nasul înfundat de plâns. Aveam între cinci și opt ani în acea perioadă grea și, oricum, nu aveam cum să-i răspund. Și cum aș fi putut? Nu-ți lovești propria mamă.
– Mamă, unde e tata? – întrebam uneori.
– Ce-ți trebuie ție un tată? Eu ce, nu te hrănesc, nu te îmbrac? Muncesc ca o nebună, abia ne descurcăm de pe-o zi pe alta, și tu… – răspundea mama cu răutate.
Așa e. Iar eu vars sarea, rup hainele și le murdăresc. N-am primit niciodată un răspuns. Cine era tatăl meu? În dragoste, mamei îi mergea la fel de prost ca în toate celelalte domenii. Cred că o mare parte din vină o purta și caracterul ei îngrozitor. De exemplu, faptul că era dată afară de la serviciu tot timpul. Cine ar suporta o femeie atât de greu de suportat?
Și atunci a apărut el. Ghenadie. Ghena. Ce a găsit el la mama mea – nu știu. Poate că și el era un ghinionist, și nici nu avea locuință în orașul nostru. Mama, în schimb, avea un apartament – cât de cât – moștenit de la bunica. În acea vreme, mama abia se ținea de post la cantina unei fabrici, iar Ghena lucra în atelierul de asamblare. La o săptămână după ce s-au cunoscut, deja locuia cu noi.
– Salut, omule! – mi-a strâns mâna cu laba lui mare. – Cum te cheamă?
– Sasha. – am spus timid.
– Bravo, Sasha! Să nu te rușinezi. Eu sunt Ghena. În ce clasă ești?
– A doua.
– Și înveți bine?
– Învață bine el… Mai bine m-ar ajuta pe mine. – a intervenit mama.
– Învață, băiete. – a spus liniștit Ghena. – Îți va folosi în viață.
Și și-a plimbat privirea prin pereții scorojiți ai apartamentului nostru cu două camere.
De aceea învățam. Pentru că nu voiam să trăiesc așa.
Odată, turnând semințe dintr-un pachet într-o farfurie, am vărsat o mână bună pe jos.
– Nepriceputule! – a țipat mama. – Tocmai am spălat pe jos. Nu faci nimic toată ziua, măcar nu murdări…
Și mi-a tras o palmă atât de puternică, încât aproape mi-am spart capul de dulapul lângă care stăteam. Ghena, care bea ceai la masă, a tresărit când mama a început să țipe și a lovit masa cu pumnul.
– Galina!
– Ce? – a întrebat mama cu o voce stinsă.
– Nimic. Dă-mi, te rog, o prăjitură.
După aceea, nimeni n-a mai spus nimic, până când am ieșit din bucătărie. N-am ieșit imediat – mai întâi am adunat semințele de pe jos în liniște mormântală. Când eram deja în camera mea, l-am auzit pe Ghena certând-o tare. M-a cuprins o curiozitate imensă. Cu riscul să fiu prins, m-am dus să ascult pe furiș.
– …să nu mai văd așa ceva niciodată! Cum poți? Pentru ce?
– Sunt obosită. – încerca mama să se scuze. – Serviciu, casă… Iar el nu-mi respectă munca.
– În primul rând, e un copil! Și în al doilea rând, l-ai învățat tu să-ți respecte munca? Te ocupi cu ceva de el?
Mama tăcea.
– Și cât de des se întâmplă asta…?
– Ce tot spui, Ghenadie! Cum adică „des”? Doar i-am dat o palmă în grabă… Se mai întâmplă.
– Mie nu mi se întâmplă. Eu nu lovesc pe cei care nu-mi pot răspunde. E josnic.
Aș fi vrut să intru val-vârtej în bucătărie și să strig că minte! Că mă bate des! Pentru orice. De fapt, pentru că nu-i iese ei nimic. Greșelile mele sunt doar un pretext. Dar Ghena m-a emoționat atât de tare cu apărarea lui, încât nu mai puteam nici să fug, nici să vorbesc – aveam lacrimile în gât.
– Galina, dacă se mai întâmplă așa ceva, eu plec. Nu pot trăi cu tine, cu o…
Mama l-a asigurat solemn că nu se va mai repeta niciodată. Și, uimitor, s-a ținut de cuvânt. Iar Ghena a început, din acel moment, să-mi acorde atenție. Îl interesa cum merg la școală, se bucura pentru notele bune. Mă lua cu el la pescuit – era hobby-ul lui preferat. Când a început un mic renovat, Ghena mi-a spus:
– Sasha, mă ajuți? Sau ai treabă cu școala?
Am fost bucuros să ajut. Și m-am străduit din răsputeri să fac totul bine. Iar Ghenadie mă lăuda întruna. Parcă mai mult decât meritam.
Când am terminat de renovat bucătăria și ne uitam mândri la munca noastră, am întrebat, fără să-mi dau seama:
– Vei rămâne mult timp cu noi?
– Vedem. – a ridicat din umeri Ghena.
– Am înțeles. – am oftat cu o tristețe nemărginită.
Ghena a reacționat imediat, s-a aplecat și s-a uitat în ochii mei:
– O să încerc. Pe cuvânt.
– Pot să-ți spun „tată”?
– Dacă vrei – desigur! Desigur că da, fiule!
I-am spus „tată”. La început cu sfială, încet. Apoi tare și des. L-am iubit din tot sufletul pe Ghena și noaptea mă rugam să rămână cu noi cât mai mult. Se pare că cineva, acolo sus, mi-a auzit rugăciunile. Mama a rămas însărcinată și ea și Ghena s-au căsătorit. Atunci m-am speriat groaznic, crezând că odată ce va avea propriul copil, Ghena nu mă va mai iubi la fel.
Într-o zi s-au întors de la clinică – mama avea deja o burtă mare – iar tatăl meu vitreg a anunțat cu bucurie:
– Vom avea o fetiță! Sunt atât de fericit. Acum suntem complet.
Mama m-a mângâiat blând pe cap. S-a schimbat față de mine, când a găsit fericirea și a înțeles că va fi de durată. Ghena nu doar că a fost un tată vitreg bun, dar mi-a redat și mama.
S-a născut Varvara. Ghena și-a iubit enorm fiica, dar a continuat să se poarte cu mine la fel ca înainte. Varia era adorabilă. Gângurea ceva acolo, zâmbea fără dinți și nu-și putea coordona mâinile și picioarele. Sora mea a crescut sănătoasă și frumoasă. O protejam și o aveam mereu în grijă. Uneori mă întrebam ce s-ar fi întâmplat cu mama și cu mine dacă nu ar fi apărut Ghenadie în viața noastră. Groaznic! Mi-era frică să mă gândesc.
Când Varia a împlinit nouă ani, eu am plecat să studiez în capitală. Am terminat liceul cu medalie de aur. Varia, care nu era prea sârguincioasă, auzea des de la tata:
– Ia exemplu de la Sashka! Știe ce vrea, muncește. Iar tu tot în telefon stai!
Varia îi scotea limba, apoi îl îmbrățișa de gât, și el se topea.
Pe peron, mama mă ținea strâns de parcă mă trimitea la război.
– Mamă, ce-i cu tine? O să vin în vizită!
– Iartă-mă, fiule. Iartă-mă! Iartă-mă pentru tot! – și plângea în hohote.
Ghena ne-a îmbrățișat pe toți, iar Varia s-a lipit și ea, deși mai devreme făcea poze lângă tren. Ne-am luat în brațe cu toții, i-am șoptit mamei că este cea mai bună mamă din lume, și am plecat la Moscova.
La Moscova am intrat la universitate și mi-am găsit un job part-time. Banii nu ajungeau, dar strângeam pentru cadouri pentru ai mei. Mai ales voiam să-l bucur pe Ghena. După sesiunea de iarnă, am venit acasă în vacanță. I-am oferit Varei o husă frumoasă de telefon, mamei cercei de argint, iar lui Ghena – unelte de pescuit foarte bune. Tatăl meu vitreg a lăcrimat.
– Bravo, omule! Mulțumesc.
Seara, stăteam la masă – mama gătise o mulțime de bunătăți. Ghena m-a chemat în bucătărie și mi-a spus în șoaptă:
– Sasha, e ceva… a apărut tatăl tău biologic. Știu, după atâția ani… Dar e în oraș, a lăsat un număr. Mama era împotrivă, dar eu l-am luat. M-am gândit că poate vrei…
Am rămas tăcut, șocat, aproape un minut. În minte mi-au venit cele mai triste amintiri.
– Mamă, unde e tata?
Și țipetele isterice ale mamei. Ghena mă privea cu atenție. Ținea în mână o bucată de hârtie cu numărul scris pe ea. Am luat hârtia, am rupt-o și am aruncat-o la gunoi.
– Tată, ai înnebunit? Ce tată biologic? Tu ești tatăl meu. Nu am nevoie de alt tată.
A lăcrimat din nou și ne-am îmbrățișat strâns. Îmbătrânește tata… devine sentimental.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.