În liniștea albă, încremenită, a unei păduri ucrainene, acolo unde crengile se înălțau goale spre cerul plumburiu, iar râul Rece era acoperit de un strat subțire de gheață, vânătorul Gheorghe Covalenco își croia drum cu pas hotărât. Gerul mușca din obraji, iar aerul înghețat îi înțepa plămânii la fiecare respirație. Dar în acea dimineață, ceva îl neliniștea fără să-și poată explica.
Pe la amiază, pe când trecea pe lângă malul râului, ochiul său ager de vânător a zărit o pată întunecată în mijlocul apei. S-a apropiat atent. Un lup. Un exemplar matur, cu blana de-un cenușiu murdar, ale cărui labe din față se agățau spasmodic de marginea gheții, în timp ce trupul îi era deja pe jumătate scufundat în apa înghețată. Se zbătea în tăcere, cu ochii galbeni fixând cerul, parcă împăcat cu soarta.
Orice alt om ar fi tras de pușcă, sau ar fi plecat mai departe. Dar Gheorghe s-a oprit. Ceva în privirea acelei ființe — poate încăpățânarea, poate disperarea — i-a străpuns sufletul. Fără să stea pe gânduri, s-a avântat pe gheață, riscându-și viața.
A ajuns până la lup, l-a prins de ceafă și cu un ultim efort l-a tras la mal. Gheața trosnea sub greutatea lor, dar n-a cedat. Gheorghe știa bine ce înseamnă să sfidezi iarna pădurii. L-a acoperit cu haina lui groasă și l-a dus acasă, în cătunul Poiana Ursului.
Pe drum, fiul său, Alexandru, a privit uimit animalul tremurând în brațele tatălui său.
— Tată, de ce? E un lup… Ne va mânca!
— Nu azi, băiete. Azi e doar o ființă în suferință.
Așa a ajuns lupul în ograda lor. Gheorghe l-a botezat Sur, după blana sa cenușie. Zilele s-au transformat în săptămâni, iar săptămânile în luni. Alexandru l-a îngrijit cu teamă la început, apoi cu respect. Animalul și-a recăpătat forțele, dar nu și firea sălbatică. Rămânea retras, tăcut, cu ochii aceia galbeni care parcă vedeau dincolo de om.
Localnicii au început să vorbească.
— Gheorghe s-a scrântit… Ține fiară la poartă.
— Îl paște nenorocirea.
Pădurarul Boicu a venit chiar la poartă, fluturând o hârtie:
— Dacă nu-l împuști, Gheorghe, chem autoritățile!
Dar vânătorul nu ceda. Simțea că gestul acela din pădure îl legase pe viață de animalul cenușiu.
Într-o noapte, Alexandru a avut un vis ciudat. Un lup uriaș, cu ochi de foc, îi cerea să aibă grijă de tatăl său. Dimineața, băiatul a simțit o neliniște apăsătoare. Gheorghe pleca să-și verifice capcanele de pe râul Rece.
— Tată, nu te duce azi. Simt că…
— Pădurea e viața mea, băiete. Nu mă tem de iarnă.
Dar pădurea avea să-și ceară tributul.
Gheorghe a ajuns la râu. Gheața părea sigură, dar un pas neatent și s-a auzit un trosnet. Apa rece ca gheața l-a înghițit într-o clipă. Se zbătea, încercând să se agațe de bucăți de gheață, dar mâinile îi amorțeau. Respirația i se tăia, iar trupul îi devenea greoi. Înainte de a-și pierde cunoștința, a auzit un lătrat gutural, ceva între chemare și avertisment.
Pe mal, Sur stătea nemișcat. Dar nu era singur.
O haită întreagă de lupi, zeci de ochi galbeni, tăcuți, privea omul căzut în apă.
Gheorghe, cu mintea încețoșată, a înțeles un singur lucru: lupul pe care-l salvase nu uitase.
Sur a lătrat scurt, iar lupii au început să smulgă crengi, să muște marginea gheții, croind o cărare. Cu pași ușori, Sur s-a apropiat, a prins geaca lui Gheorghe cu colții și a tras cu disperare. Ceilalți lupi au împins, au tras, până când trupul înghețat al vânătorului a fost scos la mal.
Sur s-a așezat lângă el, lipindu-și trupul cald de pieptul omului. Respirația animalului aburea aerul rece. În acel moment, Alexandru, împins de un sentiment inexplicabil, a ajuns în fugă la râu. Când și-a văzut tatăl înconjurat de lupi, a înghețat de spaimă. Dar niciun animal nu l-a atacat.
Sur s-a dat la o parte și l-a privit în ochi. O privire care nu cerea, nu amenința. Ci încredința.
Apoi haita s-a întors în pădure, pierzându-se printre copacii înghețați.
Gheorghe a supraviețuit cu greu, dar n-a uitat niciodată. Și-a privit fiul în ochi, zâmbind printre buzele învinețite.
— Ține minte, băiete… În pădure sunt legi mai vechi decât ale noastre. Și datorii care nu se uită.
Iar de atunci, nimeni în Poiana Ursului n-a mai rostit vreodată cuvântul „fiară” despre lupi.