Anastasia își șterse praful de pe frunte și pânzele de păianjen de pe obraji, simțindu-și obrajii arzând. Ascunzătoarea ei din dressing nu fusese vreodată un loc de stat, dar în acea zi, devenise centrul întregii ei existențe. Simțea cum aerul greu îi încarcă plămânii, iar picioarele îi amorțiseră de la poziția incomodă. Și totuși, nu ar fi ieșit de acolo nici în ruptul capului. Nu acum.
Cu ochii aprinși, Anastasia șoptea în gând:
Hai, spune mai departe…
Boris tocmai intrase în apartament. La ora aia trebuia să fie la birou, dar iată-l aici, vorbind la telefon cu o voce pe care nu o mai auzise demult: joasă, caldă, puțin emoționată. De fapt, exact genul de ton cu care Anastasia îl cunoscuse în urmă cu opt ani, pe vremea când încă îi mai scria bilețele pe frigider și îi lăsa trandafiri pe pervaz.
Îi fusese greu să nu observe cum, în ultimul an, relația lor alunecase pe o pantă abruptă. Discuții din ce în ce mai scurte, reproșuri din senin, seri în care Boris se prefăcea că lucrează peste program și Anastasia adormea singură, cu fetița lor Paulina ghemuindu-se în pat lângă ea. Dar cu toate astea, nu și-ar fi imaginat niciodată că soțul ei ar putea pune la cale ceva atât de murdar.
Toată povestea pornise de la o banală mapă cu acte, pe care Paulina o aruncase în joacă după dulap. Când Anastasia descoperise lipsa dosarului, îl rugase pe Boris să o ajute să mute dulapul.
— Las’ că vin cu frate-miu în weekend, ce te grăbești așa? — o repezise el, cum făcea de ceva vreme.
Ea însă nu mai putea aștepta. În acea dimineață, șeful o sunase nervos:
— Dacă nu aduci dosarele azi, caut pe altcineva!
Așa că, în loc să-și termine cafeaua, Anastasia a plecat val-vârtej acasă. A tras de dulap cu furie, parcă dând jos, odată cu el, toate frustrările adunate în ultimii ani. Când, în sfârșit, a scos mapa, a simțit că a câștigat o luptă măruntă, dar importantă.
— Aspir repede, pun dulapul la loc diseară, și mă întorc la birou, — își spusese.
Numai că, în secunda următoare, uşa s-a deschis, iar Boris a intrat, vorbind pe un ton ciudat de confidențial.
Anastasia s-a lipit de peretele dressingului și a început să asculte. În primele secunde i se păruse că vorbește despre vreo afacere, dar pe măsură ce cuvintele curgeau, simțea că lumea i se prăbușește.
— Da, mamă… banii sunt puși deoparte. Ne mutăm după sărbători. Doar să găsim momentul potrivit să-i spunem Anei că plec…
„Ana?” Anastasia a simțit un junghi în inimă. Îi spunea așa doar atunci când era supărat pe ea. Când voia să se detașeze, să o rănească.
Dar a continuat:
— Alina a acceptat tot. E pregătită. Și fetița… o să-i găsim o poveste. Oricum, Anastasia nu bănuiește nimic. E mereu ocupată cu Paulina și cu munca. Exact cum am planificat, nu?
„Alina… cine e Alina?” Anastasia se prăbușea pe dinăuntru, dar nu scotea un sunet. Toate certurile lor, serile în care el întârziase „la muncă”, distanța pe care o simțise se clarificau, ca un puzzle în care fiecare piesă se potrivea brusc.
Telefonul s-a închis, iar Boris s-a dus spre bucătărie. Anastasia a rămas nemișcată. Câteva secunde, poate minute. Apoi a ieșit din dressing, cu mapa în mâini și lacrimi în ochi. Dar nu orice lacrimi — din acelea grele, care nu mai sunt despre durere, ci despre conștientizarea adevărului.
Boris a încremenit când a văzut-o.
— Ce… ce faci acasă? — a bâiguit.
— Să zicem că… am găsit mai mult decât o mapă azi, Boris, — i-a răspuns ea, cu o voce pe care nu știa că o are. — Și știi ceva? Nu-mi mai trebuie explicații. Am auzit… totul.
Și-a luat geanta de pe cuier, iar în timp ce ieșea pe ușă, și-a întors privirea o ultimă dată spre bărbatul care, cândva, fusese iubirea vieții ei. Acum era doar un străin pe care nu voia să-l mai vadă vreodată.
A mers pe jos kilometri întregi, prin parc, pe străzi pustii, pe lângă vitrine strălucitoare, fără să știe încotro. La un moment dat, telefonul i-a vibrat. Mesaj de la șef:
— Le-ai găsit?
A zâmbit amar și i-a răspuns:
— Da. Și ceva în plus.
În acea zi, Anastasia n-a pierdut doar încrederea într-un om. A pierdut o viață întreagă construită pe minciună. Dar a câștigat ceva și mai prețios: libertatea de a începe de la zero.
Pentru că uneori, cele mai grele trădări se ascund în cele mai banale momente. Și, chiar dacă te prăbușesc, îți deschid calea spre o versiune a ta mai puternică, mai lucidă și mai demnă.