Am 56 de ani și mă uit în oglindă fără să mă mai recunosc. O femeie cu riduri adânci, cu părul încărunțit pe la tâmple, cu ochi obosiți. Dar nu asta mă doare cel mai tare… ci faptul că, deși am încercat mereu să fiu soția ideală, am ajuns să nu mai însemn nimic pentru nimeni.
Primul meu soț… un bărbat pe care l-am iubit cu o naivitate prostească. Eram tânără, frumoasă, plină de speranțe. Ne-am căsătorit repede, fără să-l cunosc cu adevărat. Când m-am îmbolnăvit, a plecat. Fără o vorbă, fără să se uite înapoi. I-am auzit pe alții spunând că lui nu-i trebuia o soție slabă și bolnavă. Nici măcar nu a trecut pe la spital… Iar eu l-am așteptat zile întregi, crezând că o să vină.
Al doilea… m-a cucerit cu vorbe dulci și promisiuni. Mi-a spus că el nu e ca ceilalți. M-a făcut să cred din nou în dragoste. Doar că după ce m-a prins în plasă, a început să mă controleze, să mă țină departe de prieteni, să-mi spună că nu-s bună de nimic. La un moment dat, am început să cred că așa e… Am răbdat ani întregi, până într-o zi când mi-a spus că s-a îndrăgostit de alta. Am făcut bagajele și am plecat. Cu lacrimi în ochi, dar și cu o mică scânteie de libertate în suflet.
Pe al treilea… sincer, l-am „cules de pe stradă”. Era prăbușit, fără serviciu, fără bani, fără nimic. L-am pus pe picioare, i-am făcut rost de loc de muncă, i-am dat bani din salariul meu, i-am plătit datoriile. În timp ce eu munceam ore întregi la confecții, cu mâinile crăpate de la ață și ace, el stătea pe canapea și se uita la televizor. Mă întorceam acasă frântă, iar el nici măcar nu se ridica să mă întrebe dacă am mâncat.
Într-o zi, din senin, s-a uitat la mine și mi-a zis: „Ai început să arăți bătrână, nu te mai îngrijești deloc.” Am simțit cum mi se rupe ceva în mine. Omul pentru care îmi sacrificasem anii, sănătatea și banii, mă privea ca pe o ruină.
Atunci m-am înfuriat. Am încetat să-i mai dau bani. Din clipa aia, s-a schimbat. A început să mă facă zgârcită, să scoată din el tot veninul adunat în anii în care tăcuse. M-a învinuit pentru tot: că nu am copii, că nu am o casă mai bună, că nu-l fac fericit.
Și uite-așa mă lupt acum cu două gânduri. Unul care-mi spune că trebuie să fiu femeie, să accept, să rabd, că bărbatul e capul familiei. Și altul care țipă în mine că nu mai pot, că nu mai vreau să fiu sclava nimănui.
Mi-e teamă. Am trăit cu trei bărbați și de fiecare dată am încercat să fiu soția ideală. Dar acum, la bătrânețe, mă simt mai singură ca niciodată. Cui i-aș mai fi de folos? Cine ar mai avea nevoie de o femeie ca mine? Cine să mă țină de mână când n-o să mai pot merge?
Poate mă înșel. Poate că încă nu e totul pierdut. Poate că cea mai bună companie pe care o voi avea vreodată sunt chiar eu însămi. Sau poate, cine știe… viața încă mai are o surpriză pentru mine.
Dacă povestea mea ți-a atins sufletul, distribuie-o. Poate undeva, o altă femeie trece exact prin ce am trecut eu. Și are nevoie să știe că nu e singură.