Era primul nostru nepot. Când l-am ținut prima dată în brațe, m-au năpădit lacrimile. Era atât de mic, cu pielea catifelată și mirosul acela inconfundabil de bebeluș… mi-am promis în acea clipă că o să fiu acolo pentru el, așa cum am fost mereu pentru fiica mea.
Dar viața nu e întotdeauna așa cum ți-o imaginezi. Fiica mea, Andreea, avea un loc de muncă solicitant, o funcție de conducere într-o firmă de publicitate. Termene limită, campanii importante, întâlniri peste întâlniri… și oricât și-ar fi dorit, pur și simplu nu-și permitea un concediu de maternitate complet. Am înțeles-o. Întotdeauna am înțeles-o. Când era mică și plângea că nu se descurcă la școală, o luam în brațe. Când a avut prima ei iubire, eram acolo s-o ascult. Când a intrat la facultate, am muncit dublu ca să o sprijin financiar. N-am avut parte de multe lucruri în viață, dar am avut-o pe ea. Și pentru mine, a fost de-ajuns.
Așa că atunci când a venit vorba de copil, nici nu s-a pus problema. Am preluat totul cu dragoste, fără să aștept nimic în schimb. În fiecare zi, fix la ora opt dimineața, mergeam la ea acasă. Ea ieșea pe ușă grăbită, iar eu rămâneam cu micuțul. Îl spălam, îl hrăneam, îl legănam, schimbam scutece, făceam curat, puneam rufe la spălat, le călcam… iar după-amiaza ieșeam cu el în parc. Nu era ușor, aveam și eu durerile mele de spate, genunchii îmi trosneau, dar pentru mine era o bucurie. Îmi umplea sufletul.
Mă uitam uneori la el cum doarme și-mi imaginam cum va fi când va merge de mânuță, cum va spune „bunica” prima dată, cum o să-i cumpăr acadele pe furiș. Era tot ce-mi mai puteam dori pe lumea asta.
Dar într-o zi, totul s-a schimbat. Și încă atât de brusc, încât parcă mi s-a rupt ceva în suflet.
Era o după-amiază caldă. Venisem de la plimbare cu nepotul, obosită și cu picioarele umflate de căldură. L-am culcat și m-am dus în bucătărie să iau ceva de ronțăit. Deschizând frigiderul, am găsit un măr și o bucățică de brânză. Am luat-le, gândindu-mă că nu e cine știe ce și că oricum stau acolo toată ziua, muncind pentru binele familiei lor.
Și atunci, vocea fiicei mele a tunat de nicăieri:
— Să nu îndrăznești să iei ceva din frigider. Noi cumpărăm mâncarea asta din banii noștri.
Pentru câteva secunde, n-am înțeles dacă am auzit bine. M-am întors spre ea, cu mărul în mână, parcă împietrită.
— Andreea… dar sunt aici toată ziua. Nici nu mai apuc să ajung acasă să mănânc. Atunci ce să fac?
Răspunsul a venit rece, tăios, ca un cuțit în inimă:
— Cumpără-ți singură și adu-ți de-acasă. Aici nu e cafenea.
A spus-o fără să clipească. Fără urmă de jenă sau rușine. A întors spatele și a plecat în cameră.
Am rămas acolo, cu mărul în mână, cu ochii în gol. Și deodată, toate amintirile mi-au năvălit în minte. Cum mă trezeam noaptea să-i aduc apă când era mică. Cum îi coseam rochițe pentru serbări. Cum am vândut verigheta tatălui ei ca să-i plătesc taxa la facultate. Cum mă bucuram de fiecare zâmbet al ei, de fiecare reușită. Și m-am întrebat atunci, în bucătăria aia străină și rece: Unde am greșit? Ce am crescut? Cum am ajuns să fiu tratată așa de propriul meu copil?
Nu mai știu cât am stat pe scaun. Poate câteva minute, poate o oră. Dar în sufletul meu se întâmplase ceva ireparabil. Se rupsese o legătură pe care o crezusem de neclintit.
A doua zi dimineață, la ora opt fix, i-am dat telefon. Avea tonul somnoros și iritat, semn că o deranjasem.
— Andreea, nu mai pot veni. Îți iubesc copilul, dar nu mai pot să mă simt străină într-o casă în care cândva domnea iubirea. Caută-ți o bonă. Eu nu mai sunt dispusă să fiu tratată ca o servitoare.
A tăcut câteva clipe. Apoi a început să țipe, să mă acuze că sunt egoistă, că o las baltă când are mai mare nevoie de mine. Dar eu… eu nu mai eram femeia care accepta orice doar ca să nu supere. Nu mai eram dispusă să fiu „comodă”. Îl iubesc în continuare pe nepotul meu, îl voi iubi mereu. Dar de acum, de la distanță. Din păcate, viața te învață lecții grele, chiar și de la cei pe care i-ai iubit cel mai mult.
Pentru că nu sunt bonă. Sunt mamă. Sunt bunică. Și merit respect.