Cerul era acoperit de nori grei, cenușii, iar vântul, aspru și rece, venea dinspre munți, răscolind frunzele ude de pe marginea drumului. Pe șoseaua pustie care șerpuia printre dealuri nu mai trecuse nimeni de zeci de minute. Doar din când în când câte un camion cu perdelele trase și șoferi încruntați se mai strecura prin ploaie, în grabă.
Vlad conducea de mai bine de două ore. Plecase din Cluj în grabă, chemat de o urgență la firmă, și trebuia să ajungă în oraș înainte de lăsarea serii. Nu avea chef de muzică, iar știrile le închise de mult. Doar ștergătoarele scârțâiau ritmic pe parbrizul ud. Pe scaunul din dreapta, Barbara, cățeaua lui ciobănesc german, dormea liniștită, cu capul pe labe.
În depărtare, farurile au prins conturul unei mașini care mergea încet, aproape suspect de încet, pe carosabilul pustiu. Vlad a redus viteza instinctiv, iar în clipa următoare a văzut cum ușa din spate a autoturismului s-a întredeschis. Un obiect de dimensiuni medii a fost aruncat în grabă pe marginea drumului, apoi ușa s-a trântit la loc, iar mașina a accelerat, dispărând în ceața de ploaie.
Vlad a încremenit.
— Ai văzut, fată? — i-a spus în șoaptă Barbarei, care își ridicase capul și privea atentă spre locul unde fusese aruncat obiectul.
La început, Vlad a crezut că e un sac de gunoi. Însă în lumina slabă a farurilor, a văzut că acel lucru se mișca. Fără să-și mai pună întrebări, a tras pe dreapta și a oprit motorul.
Coborând din mașină, vântul rece i-a izbit fața. Piatra udă scrâșnea sub pași, iar ploaia măruntă îi intra pe sub guler. S-a apropiat cu prudență de pachetul aruncat.
Era un material gros, murdar, legat cu un șnur albastru. Iar ceea ce-l făcuse să se miște nu era vântul. Dinăuntru se auzea un geamăt slab, aproape stins.
Cu respirația tăiată, Vlad a desfăcut șnurul. Pătura uzată s-a deschis, iar imaginea care i s-a arătat l-a lovit în piept: un băiețel de vreo doi ani, ud leoarcă, cu obrajii palizi, buzele vinete și ochii larg deschiși de spaimă. Trupul mic tremura vizibil, iar copilul scâncea, slab, aproape imperceptibil.
— Doamne… — a șoptit Vlad.
Fără să stea pe gânduri, l-a luat ușor în brațe, l-a învelit în jacheta lui groasă și a fugit spre mașină. Barbara s-a retras cuminte, lăsând loc copilului pe banchetă. Cățelușa s-a aplecat și l-a mirosit atentă, apoi i-a lins obrazul rece.
Motorul a pornit din prima. Vlad a întors mașina și a apăsat accelerația. În suflet, știa că nu-l putea lăsa acolo, nu avea cum.
La prima intersecție a oprit la o benzinărie mică, unde lumina chioară a unui neon abia străpungea ploaia. A alergat înăuntru cu copilul în brațe, iar vânzătoarea a chemat imediat ambulanța. Femeia, cu ochi înspăimântați, i-a adus o pătură și i-a dat un ceai cald.
Ambulanța a ajuns rapid, iar paramedicii au preluat copilul. Medicul i-a spus lui Vlad că micuțul era în hipotermie severă, dar fusese găsit la timp.
La poliție, lucrurile au luat o turnură neașteptată. După ce Vlad a povestit ce s-a întâmplat, ofițerul de serviciu l-a privit lung.
— Domnule, nici nu vă dați seama ce noroc a avut copilul… Și cât de importantă e declarația dumneavoastră. Avem deja semnalmente pentru o femeie care a fugit dintr-un centru de plasament, împreună cu un copil de doi ani. Se pare că ar fi mama lui. Caz complicat… dacă nu-l găseam la timp, nu mai avea nicio șansă în noaptea asta.
Vlad a oftat. Privirea copilului îl urmărea și acum.
A doua zi dimineață, a sunat la spital să se intereseze. Copilul era în afara oricărui pericol, iar asistenta i-a spus că cineva de la Protecția Copilului se ocupă deja de caz.
Vlad a rămas pe gânduri. Lumea era prea grăbită, prea rece… Și poate că, uneori, un simplu om care oprește pe marginea drumului poate face diferența dintre viață și moarte.
În acea seară, după ce a ajuns acasă, Barbara s-a culcat la picioarele lui, iar Vlad a privit lung pe fereastră, spre cerul fără stele.
Pentru că, într-un fel, viața lui se schimbase. Și știa că nu era întâmplător că el fusese omul care a trecut pe acolo, în acea noapte.