Cerul era acoperit de nori grei, plumburii, iar vântul, ca un fugar din munți, răspândea pe marginea drumului foșnetul frunzelor și mirosul de asfalt ud. Șoseaua șerpuia printre dealuri pustii, și părea că lumea uitase de căldura omenească. Mașinile treceau rar — uneori câte un camion, cu perdelele trase și șoferi obosiți, care țineau țigările strâns între degete.
Vlad mergea în tăcere. Muzica din mașină abia se auzea, parcă temându-se să-i deranjeze gândurile. Trebuia să ajungă în oraș până seara, dar nu era grăbit. Ploua mărunt, ștergătoarele scârțâiau pe parbriz în ritmul unei melodii vechi, iar Barbara — o cățea mare, cu ochi triști — dormea ghemuită pe scaunul din dreapta.
Tocmai atunci, când drumul părea complet pustiu și seara — liniștită, ceva a strălucit în față. Lumina farurilor a scos din întuneric un autoturism care mergea încet pe șosea. Și apoi — ceva straniu. Mașina a încetinit brusc, ușa din spate s-a întredeschis — și pe marginea drumului, ca un gunoi fără valoare, a fost aruncat un fel de pachet. Ușa s-a trântit înapoi — iar mașina a demarat rapid, dispărând după deal.
— Ai văzut și tu asta? — i-a spus Vlad către Barbara, deși știa că nu va primi niciun răspuns.
Cățelușa doar și-a ridicat capul și a încremenit cu urechile ciulite, ca și cum simțea și ea ceva.
Pachetul se zbătea ușor. Poate din cauza vântului, poate… din alt motiv. În capul lui Vlad a fulgerat un gând: „Poate e doar un sac de gunoi?” Dar ceva în el îl oprea să plece mai departe. Parcă drumul devenise brusc prea tăcut — nefiresc de tăcut. Și acea liniște… nu era goală, ci tensionată, ca o coardă gata să se rupă.
A oprit motorul.
A ieșit din mașină.
Vântul l-a izbit în față din prima clipă.
Pașii pe pietrișul ud păreau prea zgomotoși. Mult prea zgomotoși.
Pachetul era întunecat, cu pete umede și legat cu un șnur albastru. Și iar s-a mișcat — de data asta clar și violent.
— Ce naiba e acolo?.. — a șoptit Vlad, aplecându-se cu respirația tăiată.
A întins mâna și a atins ușor materialul aspru cu degetul.
O clipă — și ceva dinăuntru s-a mișcat atât de brusc, încât s-a retras speriat, împiedicându-se.
Inima îi bătea în gât.
Aerul era dens, apăsător, ca înaintea unei furtuni. Din mașină, Barbara a început să schelălăie și să se agite.
Vlad s-a uitat din nou la acel pachet. Nu, nu era gunoi. Și nici vreo jucărie…
…cu respirația tăiată și inima pulsând în tâmple, Vlad s-a aplecat din nou. Șnurul albastru fusese legat strâmb, iar nodul părea făcut în grabă. Cu mâinile tremurânde, l-a desfăcut.
Materialul ud s-a desfăcut încet, și ceea ce a văzut l-a făcut să-și piardă echilibrul și să cadă în genunchi.
— Dumnezeule… — a șoptit.
Înăuntru, ghemuit și acoperit de o pătură murdară, era un copil. Un băiețel de nici doi ani, cu obrajii palizi și ochii larg deschiși de spaimă. Tremura și scâncea abia auzit. Avea pielea rece ca gheața, iar hainele ude îi atârnau pe trupul firav.
Vlad nu a mai gândit. A sărit în picioare, l-a luat ușor în brațe și a alergat către mașină.
— Ține-te, micuțule, te duc undeva în siguranță… — murmura el în timp ce deschidea ușa din spate, înfășurând copilul în jacheta lui.
Barbara s-a tras înapoi, lăsând loc. Cățelușa l-a privit cu ochii mari, apoi și-a aplecat capul spre copil și l-a lins blând pe obraz, de parcă voia să-l liniștească.
Motorul a pornit cu un huruit puternic. Vlad a întors mașina brusc și a apăsat accelerația. Pe marginea drumului, vântul continua să urle, iar cerul își scutura primele tunete.
Dar înăuntru, între bătăile haotice ale ploii și farurile care tăiau întunericul, se contura o altă tăcere — una plină de sens.
O viață fusese salvată.
Dar întrebările abia începeau: Cine a putut face una ca asta? De ce să arunci un copil pe marginea drumului, în plină ploaie, în noapte? Și mai ales… ce urmează?
Pentru că Vlad știa un singur lucru sigur: în clipa în care a deschis acel pachet, viața lui s-a schimbat pentru totdeauna.