Fața lui Vlad se înroși, furia crescând în el cu fiecare secundă. „Și atunci ce fac? Să rămân flămând?”
„Nici vorbă,” răspunse Mara, calmă și hotărâtă. „Poți să mergi tu la magazin, să cumperi ceva de mâncare și să gătești. Sau, dacă vrei, să comanzi ceva. Ai bani, nu?”
Vlad izbucni: „E asta o grevă? Refuzi să-ți faci datoria de soție?”
Răbdarea Marei se termină brusc. „Sunt obosită să fiu singura care trage la căruța asta! De ce trebuie să duc tot greul?” Vlad aruncă servieta pe masă și arătă spre robotul de bucătărie nou-nouț: „Ai mai adus iarăși chestii inutile?”
Mara îl privi surprinsă. Erau prea multe, prea neașteptate. Cina era aproape gata, apartamentul strălucitor de curat, rufele spălate – totul funcționa ca într-o zi normală după muncă.
„Vlad, mi-am dorit mult acest robot,” spuse ea încet. „Era la reducere, am plătit din salariul meu…”
„Salariul tău!” tună el, înconjurând bucătăria agitat. „Și ce-a mai rămas din el? Firimituri! Cine plătește chiria? Eu! Mașina? Eu! Facturile mari? Tot eu!”
Mara opri focul de pe aragaz și-și șterse mâinile pe șorț. Aromele plăcute umpleau bucătăria, dar pofta de mâncare dispăruse complet.
„Și eu muncesc, știi,” spuse încet. „Full-time, de altfel. Cu banii mei cumpărăm mâncare. Și eu gătesc, spăl, curăț…”
„Da, da, ești o sfântă,” mârâi Vlad, închizând cu zgomot ușa dulapului și turnându-și apă. „Știi ce? M-am săturat. De acum totul va fi cinstit. Vom împărți totul egal, cincizeci-cincizeci, dacă tot vrem să fim egali. Atât la bani, cât și la treburi.”
Mara voia să riposteze, dar știa că era degeaba. Nu era vorba de echitate, ci de control. Oftă și spuse calm: „Bine, Vlad. Dacă vrei egalitate, atunci să fie egalitate.”
A doua zi dimineață, Mara se trezi înainte de ceas, iar Vlad încă dormea cu spatele la ea. Gândurile de cu o seară înainte îi cutreierau mintea. În cei patru ani împreună, responsabilitățile erau împărțite clar, dar nedrept. Da, Vlad câștiga mai bine. Da, la început, când Mara era studentă, el susținea financiar, iar ea se ocupa de casă. Dar acum? Mara lucra și ea full-time. Totuși, treburile casnice încă cădeau numai pe umerii ei.
Deschise laptopul și începu să verifice extrasele contului: salarii, facturi, cumpărături. Aproape tot ce câștiga ajungea în bugetul comun. Dar contribuția ei, munca invizibilă din casă, nu conta?
Sorbind ceaiul, își aminti cu un zâmbet trist prima lor întâlnire. Vlad o curtea și o numea regina lui, promițând că va face orice pentru ea. Acum? „Vaca de muls.” Cum se schimbă dragostea în contabilitate…
Mai târziu, Vlad stătea la birou cu colegul său, Radu.
„Știi ceva, Radu, i-am spus ieri — gata. De azi încolo, totul egal, cincizeci-cincizeci,” zise Vlad mulțumit.
Radu ridică o sprânceană. „Și cum a reacționat?”
„Nu o să crezi — a acceptat din prima, fără scandal!” râse Vlad.
„Serios? Așa, pur și simplu?”
„Se pare că a înțeles că am dreptate. Ce e rău în corectitudine?”
„Fiecare o vede altfel,” zise Radu. „Mătușa mea zice mereu: ‘Ai grijă ce-ți dorești, că s-ar putea să se împlinească.’”
Vlad încruntă sprâncenele. „Ce vrei să spui?”
Radu zâmbi misterios. „N-am idee, dar sună înțelept, nu?”
Vlad râse, alungând neliniștea. Totul va fi bine. Mara era o femeie rațională.
Între timp, Mara era la magazin, analizând prețurile cu atenție. Înainte, umplea coșul pentru toată săptămâna. Acum, avea doar câteva lucruri: iaurt, pâine, brânză și un piept de pui. Nu și fileul preferat de Vlad.
Seara, acasă, Mara găti rapid pieptul de pui cu legume, luă cina, spălă vasele, porni mașina de spălat și se așeză pe canapea cu tableta, pregătită să se uite la serialele amânate. Telefonul vibra — mesaj de la Vlad: „Ajung în jumătate de oră. Ce e la cină?”
Mara zâmbi și lăsă telefonul.
Cheia se învârti în ușă, iar Vlad intră obosit. Se îndreptă spre bucătărie, așteptând aroma mâncării.
„Mara, am ajuns!” strigă, scuturându-și haina.
Niciun răspuns. Intră în bucătărie, care era goală și impecabilă. Deschise frigiderul — rafturile pe jumătate goale: iaurt, brânză, câteva legume.
„Mara!” chemă spre sufragerie.
Ea stătea pe canapea cu căștile în urechi. Scoase una și îl privi.
„Ah, salut! Ai venit?”
„Da. Și cina?”
Vlad privi împrejur, fără să găsească mâncare.
„Ce cină?” întrebă Mara calm. „Mi-ai dat bani pentru ea? Nu! Atunci unde e problema?”
Vlad se blocă. „Serios? Vin după o zi grea și tu nu ai gătit?”
„Nu mi-ai dat bani pentru partea ta,” răspunse ea calm. „Ai spus cincizeci-cincizeci. Eu am cumpărat mâncare și am gătit pentru mine. Așa cum am stabilit.”
„Dar…” începu el, dar Mara continuă:
„Exact. Cheltuielile comune — cincizeci-cincizeci. Cina e pentru amândoi, așa că eu am cumpărat pentru mine și am gătit pentru mine.”
„Și acum eu trebuie să rabd foame?” întrebă el, furios.
„Nici gând,” spuse ea liniștit. „Poți merge la magazin sau comanda. Ai bani, nu?”
Vlad se uită confuz. „E o grevă? Refuzi să-ți faci datoria de soție?”
Mara punse tableta deoparte și-l privi direct.
„Datorii de soție? Le-am făcut până ieri cu sfințenie. Dar ieri ai cerut împărțirea egală și m-am întrebat: de ce ești atât de nedrept?”
„Eu?!” se apăra Vlad.
„Da, tu. Până acum, tu plăteai facturile mari, eu cumpăram mâncare și făceam tot restul. Seară de seară. Weekenduri. Ai uitat duminica trecută? Trei ore gătit, trei ore curățenie. Șase ore în ziua mea liberă.”
Vlad tăcu, cuvintele ei îl loviseră.
„Și acum vrei cincizeci-cincizeci? Foarte bine. Dar să fie egal și la treburi. Gătitul, curățenia, spălatul — fiecare pe rând sau pe cont propriu. Cum ți se pare?”
Se foise stânjenit.
„Eu nici nu știu să pornesc mașina de spălat…”
„Îți arăt eu,” zâmbi Mara.
„Și dacă nu mai gătești, de ce te mai țin?” scăpă Vlad, apoi regretă imediat.
Mara îl privi fix.
„Întreținerea familiei este datoria unui bărbat. Nu ți-am zis niciodată ‘de ce te țin’, deși n-ai fost grozav la asta, pentru că am muncit și eu. Dar acum tu renunți la datoria ta.”
O tăcere apăsătoare căzu. Vlad privi în podea, furia i se schimbase în rușine. Mara stătea dreaptă, așteptând răspuns.
„Îmi pare rău,” spuse el, în cele din urmă. „Am exagerat. Hai să revenim cum era înainte.”
Se aștepta la o îmbrățișare, la împăcare. Mara doar clătină din cap.
„De ce să fac asta? Aș fi gătit, călcat, spălat. Dar eu am mâncat deja și vreau să mă uit la serialul meu. De fapt, e mult mai bine așa.”
Cu aceste cuvinte, își puse căștile înapoi și reluă vizionarea, lăsându-l pe Vlad singur și uimit.