Într-un colț uitat de lume, la marginea unui orășel din Moldova, se afla cimitirul „Sfântul Ilie”. Aleea din spate, bătută rar de pași, era mărginită de cruci înclinate, pe care timpul le spărsese, și acoperită cu iarbă crescută în voie. În capătul acestei alei, un băiețel stătea nemișcat lângă o cruce de piatră, acoperită de mușchi. Vântul îi flutura bluza subțire, iar în mâinile lui tremurau flori veștejite.
Se numea Luca Mărgineanu. Avea șase ani, o privire care părea mult prea bătrână pentru vârsta lui și obrajii murdari de praf și lacrimi.
— Nu e moartă… mama nu e moartă… mi-a promis că nu mă lasă singur… — repeta el cu glas firav, de parcă, rostind acele cuvinte, putea rescrie realitatea.
În jurul lui, cimitirul era pustiu. Trecătorii care ajungeau din greșeală până acolo îl ignorau cu indiferența cu care privești o statuie sau o pasăre rănită. Îngrijitorii îi dăduseră de mult pace. Venea în fiecare zi la aceeași cruce și stătea acolo ore întregi, șoptind numele mamei lui.
În acea după-amiază, însă, cineva s-a oprit.
Un bărbat în vârstă, înalt și slab, cu părul alb pieptănat cu grijă și o mustață elegantă, pășea încet printre morminte. Purta un palton cenușiu și se sprijinea de un baston din lemn închis la culoare. Era Octavian Voiculescu, fost magnat al transporturilor, retras în anonimat de ani buni. Se întorsese în oraș pentru ritualul anual — o vizită la mormântul mamei lui, Sofia.
Când trecu pe lângă copil, auzi vocea lui, spartă și tremurată:
— …a zis că nu e adevărat ce scrie pe cruce… că n-a adormit la volan… cineva a mințit…
Octavian se opri ca și cum îl trăsese cineva de inimă. Îl privi lung. Chipul copilului, atât de singur și de hotărât, îl izbi în piept ca o amintire uitată.
— Cum te numești, puiule? — întrebă el, cu glas scăzut.
— Luca. Luca Mărgineanu. Ea era mama mea. A lucrat la un centru pentru bătrâni, se chema „Magnolia”. Toți zic că a murit într-un accident, dar eu… eu știu că nu e adevărat. A venit la mine în vis și mi-a spus că trebuie să spun adevărul dacă mai vine cineva la mormânt.
Octavian simți un junghi în stomac. „Magnolia”. Numele ăla… îi suna periculos de cunoscut. Cu doisprezece ani în urmă, un prieten apropiat de-al lui — Victor Ciobanu — investigase acel centru și apoi… dispăruse. Nimeni n-a vorbit vreodată deschis. Presa a tăcut. Familia a fost amenințată. Iar Octavian, deși bănuitor, n-a avut curaj să continue.
— Cine ți-a spus să spui adevărul? — întrebă Octavian, mai grav.
Luca scoase din buzunarul hanoracului o hârtie mototolită. Pe ea, scrisul era grăbit, tremurat, dar clar:
„Nu toate mormintele ascund morți. Deschide-l. — V.”
Octavian își simți genunchii slăbind. „V.”… semnătura lui Victor. Același stil de scris. Aceeași cripticitate.
— Băiete, ești sigur că mama ta a primit biletul ăsta?
— Nu. A fost lăsat la poartă, în ziua înmormântării. Un bărbat în negru mi l-a întins și a fugit.
Octavian strânse biletul în palmă. Toate instinctele îi spuneau să plece. Să nu sape. Dar chipul copilului, speranța din ochii lui, erau o oglindă prea dureroasă. Își aminti ultima promisiune făcută lui Victor: „Dacă dispare ceva sau cineva, caută până la capăt. Nu tăcea.”
— Mergem la administrație. Acum.
**
Ce a urmat a fost un adevărat maraton birocratic. S-au cerut acte, s-au dat telefoane, s-a lăsat un „telefon de sus”. Un inspector în vârstă, cu ochii obosiți, a oftat adânc și a dat aprobarea. Cu o echipă mică — doi gropari, un medic legist, un agent de poliție și Octavian însoțit de Luca — au început să sape. Apusul colorase cerul într-un roșu aprins, iar liniștea care s-a lăsat peste cimitir era grea ca un clopot spart.
Luca stătea lipit de bastonul lui Octavian. Nu mai plângea. Se uita fix la groapă.
Pământul se lăsa greu la o parte. Cu fiecare pală de pământ smulsă, tensiunea creștea. Când loviră lemnul sicriului, toți au tăcut.
— Deschideți. — spuse Octavian cu o voce ce nu-i mai părea a lui.
Capacul a fost ridicat.
Înăuntru — niciun trup.
Doar un cearșaf alb, imaculat, așezat cu grijă, și un trandafir galben, ușor veștejit. Lângă el, un bilet.
Octavian îl luă cu mâinile tremurânde.
„Dacă ai ajuns până aici, înseamnă că adevărul contează. Ea trăiește. Dar dacă vrei să o vezi, trebuie să renunți la tot ce ai crezut până acum. Urmează-mă. — V.”
— Cine e „V”? — întrebă polițistul.
Octavian închise ochii. Vocea lui Victor îi răsuna din trecut: „Nu uita cine sunt și ce ți-am promis. Când va veni ziua, vei ști ce ai de făcut.”
Se aplecă, îi prinse mâna lui Luca și îi șopti:
— O vom găsi, copilule. Îți jur.
**
Sub lumina rece a lunii, cu norii alergând pe cer și frunzele foșnind neliniștit, un copil și un bătrân porneau într-o căutare periculoasă. Nu știau cine-i urmărește, cine minte sau cine încă mai speră. Dar undeva, într-un loc uitat de lume, o femeie trăia. Și adevărul — acela pe care toți încercau să-l îngroape — începea, în sfârșit, să răzbată la suprafață.