Într-un colț uitat de lume, pe aleea cea mai veche a cimitirului, unde pietrele funerare abia se mai țineau în picioare și iarba crescuse deasă, un băiețel stătea nemișcat lângă o cruce de piatră. Se numea Răzvan Dăvidescu și avea doar șase ani. Degetele lui mici se încleștaseră pe un buchet de flori ofilite, iar obrajii îi erau murdari de lacrimi și praf.
Vântul scutura frunzele, cântând un refren vechi, pe care nimeni nu-l mai știa. Dar în urechile lui Răzvan, vocea mamei încă mai șoptea. Și băiatul, cu glas tremurat, repeta același lucru de ore întregi:
— Nu e moartă… Mama nu e moartă… Mi-a promis că nu mă lasă singur…
Oamenii treceau pe lângă el ca pe lângă un obiect de decor trist. Nici îngrijitorii cimitirului, nici puținii trecători nu-i mai acordau atenție. Doar un milionar bătrân, Etienne Lăzărescu, aflat acolo pentru ritualul său anual — să lase flori pe mormântul mamei lui — se opri. Purtând un palton gri închis, cu gulerul ridicat împotriva vântului și baston de lemn de abanos, Etienne era imaginea bărbatului obosit de viață, împăcat cu propriile umbre.
Dar vocea copilului îl atinse undeva unde nu mai simțise nimic de ani buni.
— Ce-ai zis, puiule? — întrebă, cu un nod în gât.
Răzvan îl privi cu ochi mari, umezi și încăpățânați.
— Nu e moartă… mi-a spus în vis să nu cred ce zic oamenii… că… ea n-a adormit la volan… Cineva a mințit!
Etienne simți cum stomacul i se strânge. Numele femeii de pe cruce, Clara Dăvidescu, îi suna vag cunoscut. Centrul de îngrijire „Trandafirul”… locul acela nenorocit unde se zvonise, cu ani în urmă, că oamenii dispăreau. Dar nimeni nu avusese curajul să deschidă gura. El însuși pierduse atunci un prieten bun, dispărut fără urmă după ce încercase să afle adevărul.
Fiorii îi urcară pe șira spinării. Se uită lung la copil. N-ar fi trebuit să se implice. Niciodată nu se implicase. Dar ceva la băiețelul ăsta… îi frângea sufletul.
— Cine ți-a spus asta, Răzvane?
— Ea… și un domn care mi-a lăsat un bilet. Mi-a zis că dacă mai vine cineva la mormânt, să-i spun adevărul.
Etienne înghiți în sec.
— Ce bilet, copile?
Răzvan scoase din buzunar o hârtie șifonată. Pe ea scria:
„Nu toate mormintele ascund morți. Deschide-l. — V.”
Când a citit semnătura, Etienne înlemni. „V.”… Vlad Cernat. Omul care fusese mai mult decât un prieten. Cel care, în urmă cu doisprezece ani, jurase că va distruge centrul „Trandafirul”. Și care, de-atunci, nu mai fusese văzut.
Timp de câteva secunde, Etienne se luptă cu sine. Era nebunie. Dar apoi, privind la Răzvan și văzând în ochii lui aceeași disperare pe care o simțise cândva copil fiind, se decise.
— Mergem la administrație. Acum.
După ore de insistențe, telefoane, ordine secrete și priviri aruncate pe furiș, o echipă a venit să deschidă mormântul. Întunericul cădea peste cimitir, iar liniștea era apăsătoare. Lopata sfâșia pământul ud, iar fiecare palmă de pământ smulsă părea o povară.
Mulțimea, formată din câțiva localnici curioși, doi gropari și câțiva polițiști, se adunase în jurul gropii.
Răzvan nu mai plângea. Cu pumnii strânși, privea fix, așteptând. Etienne, palid și cu inima bătându-i în piept ca un clopot, aștepta momentul adevărului.
Când capacul sicriului a fost atins, timpul păru să stea în loc. Etienne ridică ușor capacul…
Înăuntru, nici urmă de corp. Doar un cearșaf alb, curat, și un trandafir galben ofilit. Lângă el, o hârtie mototolită.
Etienne o ridică cu mâini tremurânde. Pe ea scria:
„Dacă ai ajuns până aici, înseamnă că adevărul contează. Ea trăiește. Dar dacă vrei să o vezi, trebuie să renunți la tot ce ai crezut până acum. Urmează-mă. — V.”
Cineva murmură:
— Cine e „V”?
Etienne închise ochii. Îi reveniseră în minte chipul prietenului lui dispărut. Cuvintele, vorbele spuse în urmă cu ani: „Dacă mor, să nu crezi nimic. Să cauți până la capăt.”
Se aplecă, îi prinse mâna lui Răzvan și-i șopti:
— O vom găsi, copilule. Îți jur.
Și astfel, sub lumina rece a lunii, printre pietrele cimitirului care ascundea mai multe secrete decât putea duce un oraș întreg, un bărbat și un copil porniră pe urmele unei femei despre care toți spuneau că e moartă…
Dar adevărul… abia începea să iasă la lumină.