„Și când a intrat în restaurant, mama ei nu și-a putut crede ochilor…”
„Ți-ai pierdut complet mințile?”, aproape a țipat, retrăgându-se ca și cum ar fi fost prinsă cu mâna în sac. „Eu? În asta? Să joc logodnica ta? Ieri scoteam mâncare din gunoi!”
El a apăsat calm încuietoarea, închizând ușa, și, sprijinindu-se obosit de perete, a spus:
„Nu ai niciun motiv să refuzi. Voi plăti mai mult decât îți poți imagina. Doar o seară. Fii logodnica mea. Pentru ei. Pentru părinții mei. E doar un joc. O piesă de teatru. Sau ai uitat cum să joci?”
Ea a tăcut. Degetele ei în mănuși uzate tremurau. Inima îi bătea ca și cum ar fi încercat să-i spargă pieptul. „Ar putea fi acesta începutul unei vieți noi? Sau măcar sfârșitul unei dureri vechi?”
Așa a început o poveste pentru care nimeni nu era pregătit.
El era bogat cât o țară întreagă. Numele său era Nathan Berg. Tânăr, strict, cu ochi reci și o față senină. Numele său împodobea coperțile revistelor de afaceri, iar fotografiile sale se aflau pe listele celor mai influenți burlaci din lume. Educație, bani, putere – totul era ca la carte. Dar părinții săi, care locuiau în Europa, continuau să repete:
„Când o vom cunoaște în sfârșit pe prietena ta? De ce o ascunzi?”
Au decis să vină fără veste. Mâine.
Nathan nu era speriat – era confuz. Nu pentru că se temea de judecata lor, ci pentru că nu considera nicio femeie potrivită pentru rol. Disprețuia actrițele. Nu suporta zâmbetele false. Avea nevoie de cineva… real. Sau cel puțin foarte diferit de cele pe care le așteptau ei.
În acea seară, conducea prin oraș. Frig, ambuteiaje, lumini de seară. Și dintr-odată a observat-o – la intrarea în metrou, cu o chitară și o pancartă de carton pe care scria: „Nu cer milă. Cer o șansă.”
Nathan a oprit. Pentru prima dată, nu a trecut pe lângă.
„Cum te cheamă?”
Ea și-a ridicat ochii. Vocea ei era răgușită, dar plină de mândrie:
„De ce trebuie să știi?”
El a zâmbit ușor.
„Am nevoie de o femeie care știe să supraviețuiască. Cu adevărat. Vie. Fără machiaj. Ca tine.”
Numele ei era Marta. 27 de ani. În spatele ei – un orfelinat, fugi, ani pe străzi, reabilitare, nopți reci și o chitară. Singura ei adevăr.
În seara următoare, stătea în fața oglinzii imense din camera hotelului Emerald. Mâinile îi tremurau în timp ce netezea țesătura unei rochii scumpe de catifea, de culoarea mării adânci. Părul ei, proaspăt spălat și coafat elegant, strălucea. Machiajul îi accentua trăsăturile atât de mult încât era aproape de nerecunoscut.
„Sunt deja la restaurant”, spuse Nathan, ajustându-și butoni. „Întârziem la fericirea noastră.”
„Crezi că va funcționa?”
El s-a uitat la ea mult timp.
„Cred că ești singura persoană care o poate cuceri pe mama mea.”
La restaurant, totul părea sub control. Aproape.
Tatăl său era rezervat, dar atent. Mama sa – o femeie cu maniere rafinate și o privire pătrunzătoare, capabilă să citească o persoană după o singură ridicare a sprâncenei. Ochii ei s-au fixat pe fata din fața ei.
„Cum l-ai cunoscut pe fiul meu?”, a întrebat ea.
Marta a simțit privirea lui Nathan asupra ei. El a dat ușor din cap.
„La o librărie”, a răspuns ea. „Am scăpat o carte de Schopenhauer, el a ridicat-o… și amândoi am râs.”
„Schopenhauer?”, a fost surprinsă femeia. „Citești filozofie?”
„În copilărie. În orfelinatul nostru, bibliotecara ne permitea să luăm cărți chiar și cu subiecte dificile – dacă promiteam să le returnăm.”
S-a așternut tăcerea. Mama lui Nathan și-a pus încet paharul jos, fără să-și ia ochii de la Marta. Prea intens.
„Într-un orfelinat?”, a întrebat din nou, iar vocea ei a tresărit cu ceva insesizabil – curiozitate sau o urmă de durere veche.
Apoi s-a întâmplat ceva la care nimeni nu se aștepta.
Marta s-a îndreptat brusc, și-a adunat toată demnitatea într-un pumn și a spus ferm:
„Îmi pare rău. Mint. Nu sunt nora dumneavoastră. Nu dintr-o librărie, ci de pe stradă. Sunt o persoană fără adăpost. Doar o femeie care s-a săturat să fie posesiunea cuiva și astăzi s-a simțit pentru prima dată ca o ființă umană.”
În loc de judecată sau scandal, femeia în costum strict s-a ridicat, a venit lângă ea și a îmbrățișat-o.
„Fiica mea… Am început și eu de la zero odată. Cineva mi-a dat o șansă. Și mă bucur că ai profitat de a ta.”
Nathan tăcea. Doar privea. Și pentru prima dată a înțeles: jocul s-a terminat. Și viața reală abia începea.
Ea a spus adevărul – și a primit nu dispreț, ci o îmbrățișare. Niciunul dintre ei nu știa încă că era doar primul pas. Mama lui Nathan s-a dovedit surprinzător de sensibilă – a văzut în Marta nu înșelăciune, ci forță de spirit. Tatăl său a rămas distant.
„E o nebunie, Nathan”, a spus el rece, tăind tensiunea. „Ne-ai adus într-o casă a fanteziilor de stradă?”
„Aceasta este alegerea mea”, a răspuns fiul calm. „Nu verdictul tău.”
După cină, Marta a ieșit afară. Și-a scos pantofii, s-a sprijinit de perete și a plâns. Dar nu de rușine – de ușurare. Spusese adevărul. Și nimeni nu s-a îndepărtat.
Nathan s-a apropiat în tăcere. I-a ținut haina.
„Nu te vei întoarce pe stradă. Vei locui cu mine. Cât timp va fi nevoie.” A făcut o pauză. „Meriți mai mult.”
„Nu cer milă.”
„Nu ofer asta. Îți dau o oportunitate.”
…
Așa a început viața lor ciudată, aspră, dar onestă împreună. El lucra până târziu în noapte, fiind exigent cu sine și cu ceilalți. Ea studia. Împrumuta cărți, asculta prelegeri, făcea curățenie în apartament, gătea. Uneori lua din nou chitara – nu pentru bani, ci pentru că ceva viu se trezea în interior.
Ea se schimba.
„Ai devenit diferită”, spuse el odată.
„Pur și simplu nu-mi mai e teamă pentru prima dată că mă vor arunca afară.”
…
O lună mai târziu, tatăl său a plecat. Nu a spus un cuvânt. Doar a lăsat o notă: „Dacă îți alegi inima – nu mai conta pe averea mea.”
Nathan nici măcar nu a deschis plicul. L-a aruncat pur și simplu în șemineu și a spus încet:
„Banii vin și pleacă. Dar dacă te pierzi pe tine – nu mai valorezi nimic.”
…
Trei luni mai târziu, Marta a văzut două linii pe un test.
„E imposibil”, a șoptit ea, stând pe podeaua băii. „E prea devreme… Nici măcar nu suntem un cuplu…”
Când i-a spus, Nathan a tăcut mult timp. Apoi a îmbrățișat-o.
„Nu știu cum se numește sentimentul ăsta. Dar știu un lucru – e corect.”
…
Au fost bătălii judiciare pentru terenul pe care tatăl său voia să-l ia. Au circulat zvonuri pe internet despre „un miliardar și o femeie fără adăpost care pun în scenă un spectacol de fericire”. Au fost nașteri dificile, teamă de a pierde copilul, durere, anxietate.
Și apoi a fost o viață nouă.
O viață în care Marta a devenit autoarea propriei cărți. O femeie care a pășit pe scenă nu ca o cerșetoare pe marginea drumului, ci ca o persoană care a trecut prin sărăcie, indiferență și trădare – și a supraviețuit.
Și de fiecare dată când se confrunta cu publicul, spunea:
„Am fost o ‘logodnică pentru o oră’. Acum sunt o soție pentru o viață. Pentru că o persoană m-a văzut ca pe o ființă umană.”
…
Scena finală – același restaurant. Marta ține de mână o fetiță de zece ani cu bucle bogate.
„Vezi, draga mea? Chiar aici tatăl tău a zâmbit pentru prima dată cu adevărat. Aici am devenit o familie, nu o piesă pentru spectatori.”
Nathan stă în apropiere. Zâmbind. Ținându-i mâna. Nicio urmă de regret în ochii lui.
Nu s-a căsătorit cu o prințesă. A ales o regină. Care odată stătea pe stradă cu o pancartă de carton cerând nu ajutor, ci o șansă.