Credea că, după patru ani, va putea merge din nou acasă. Credea că-și va strânge în brațe băiatul, să-i simtă iarăși mirosul, să-l privească în ochi și să uite de tot ce-a fost rău. Însă ce avea să se întâmple… nici în cele mai negre coșmaruri nu-și imaginase vreodată.
Sub un cer de plumb, cu nori groși ce se îngrămădeau deasupra câmpului pustiu, plutea în aer o tensiune ciudată. Parcă și vremea înțelesese că ceva nu era în regulă. Aerul era rece, tăios, iar vântul se strecura printre firele de iarbă ca o amenințare mută.
Mașina se strecurase pe șoseaua pustie, printre depozite părăsite și case uitate de lume. Pe scaunul din dreapta stătea Anna, mică, trasă la față, cu pielea palidă și ochii adânciți în orbite. În brațe strângea o geantă veche, decolorată de timp — tot ce-i mai rămăsese după patru ani de închisoare.
La volan era fiul ei, Áron. Băiatul pentru care renunțase la libertate, la viață, la tot ce avea. Fusese acuzat de o tâlhărie violentă, iar Anna își asumase vina. Nici până azi nu știa cum de făcuse gestul acela. Poate din iubire. Poate din disperare. Poate din prostie.
Dar ceva se schimbase în Áron. Și o simțea cu fiecare fibră a trupului.
Tăcerea din mașină era apăsătoare. Privirea lui din oglinda retrovizoare — rece, străină. Fără pic de lumină în ea.
— Áron… ajungem curând acasă, nu? — îndrăzni Anna, cu glas slab, încercând să-și ascundă teama.
Băiatul nu zise nimic. Doar strânse mai tare volanul, iar degetele albe i se încordară peste pielea învechită a acestuia.
— Áron? — repetă, simțind cum inima îi bate cu putere.
După câteva secunde de tăcere grea, Áron răspunse scurt:
— În curând.
Dar în vocea lui nu era bucurie. Nici dor. Doar o răceală stranie, de parcă ar fi vorbit cu o necunoscută.
Și inima Annei i-a șoptit: „Fugi.”
Mașina părăsi drumul principal și intră pe o cărare îngustă, la marginea pădurii. Copacii, bătrâni și uscați, își întindeau crengile deasupra drumului, formând un tunel întunecat. Umbrele se jucau pe parbriz, înghițind lumina palidă a după-amiezii.
— Áron… asta nu e drumul spre casă… — spuse Anna, cu un nod în gât, instinctiv înclinându-se spre centură, încercând s-o ajusteze.
El n-a răspuns. Doar un zâmbet vag, cât o umbră, i s-a strecurat în colțul gurii.
— Te rog, oprește mașina… — vocea Annei începu să tremure.
Dar piciorul lui apăsă mai tare accelerația.
Anna privi în față și zări un indicator ruginit. Când ochii i-au descifrat literele de pe el… sângele i s-a oprit în vene.
— Nu… — șopti, aproape fără aer.
Atunci Áron vorbi.
— Mamă, o să înțelegi imediat.
Tonul lui era calm. Prea calm. De parcă n-ar mai fi fost omul pe care-l știa.
Disperată, Anna întinse mâna spre mânerul ușii, dar înainte să apuce să-l tragă, mașina se opri brusc într-o poieniță, ascunsă între copaci, departe de ochii lumii.
Áron coborî fără grabă și trânti portiera. Se îndreptă spre portbagaj și scoase o lopată.
Anna ieși tremurând din mașină.
— Ce… ce faci? — întreba ea, cu vocea stinsă.
— Aici se termină totul, mamă, — zise el rece. — Patru ani ai stat la închisoare pentru mine. Și la ce ți-a folosit? N-ai nimic. Nici casă, nici bani, nici loc în lumea asta.
— Dar… sunt mama ta… — șopti ea, cu ochii în lacrimi.
— Tocmai de asta. Nu pot trăi cu tine. Nu pot trăi știind că tu știi ce-am făcut. Și nici tu nu vei putea trăi cu adevărul.
Anna făcu un pas înapoi, dar trupul firav abia o mai asculta.
— Áron… fiule… te rog…
El se apropie, lopata strânsă în mâini. Ochii lui erau goi, ca două bucăți de noapte.
Anna căzu în genunchi. Ridică privirea spre chipul fiului ei, cel pentru care își sacrificase viața.
— Te-am iubit mai mult decât orice… — șopti.
Áron clătină ușor din cap.
— Și asta a fost greșeala ta, mamă.
Un ultim țipăt sfâșie liniștea pădurii.
Apoi, nimic.
Ce Áron nu știa… era că cineva îl urmărea din umbră.
Un bărbat cu glugă, dintr-o dubă parcată la distanță, filmase totul cu telefonul. Nu clipea. Respirația îi era calmă, aproape calculată. Cu degetele tremurânde, apăsă pe „trimite”, iar filmarea ajunse în doar câteva secunde la un procuror cu care colabora sub acoperire.
Două zile mai târziu, pădurea era împânzită de poliție. Sirenele tăiau aerul, iar anchetatorii scotoceau fiecare colț.
Au găsit mai întâi lopata. Apoi groapa. Dar în ea… nimic.
Anna nu era acolo.
Departe, într-un spital de provincie, la secția de terapie intensivă, o femeie fără acte, cu fața tumefiată și coastele fracturate, deschidea încet ochii.
— Unde… sunt…? — îngână ea.
O asistentă se apropie și îi zâmbi blând.
— Ești în siguranță. Te-a găsit cineva în pădure, lângă drum. Te-a adus aici.
Ochii Annei se umplură de lacrimi.
Pentru prima dată după patru ani… și o noapte petrecută în iad… înțelese că primise o a doua șansă.
Și de data asta, avea s-o folosească.