Ana avea 29 de ani și lucra de șase ani casieriță la un supermarket din Târgu-Jiu. Era genul de femeie tăcută, cu ochii mereu obosiți, dar cu un zâmbet cald, care îi lumina chipul chiar și atunci când viața nu-i dădea prea multe motive. De când fusese părăsită de soțul ei, Radu, viața ei se învârtea în jurul fiului ei, Andrei, un băiețel de 7 ani care devenise centrul universului ei.
Diminețile începeau devreme. Se trezea la 6:30, îi pregătea lui Andrei pachetul pentru școală, îl îmbrăca, îi făcea ghiozdanul și îl lăsa la vecina de la parter, tanti Marioara, o femeie de treabă care acceptase s-o ajute cât timp Ana era la serviciu. La ora 7:30 era deja la magazin, pregătind casa de marcat, făcând pontajul și așteptând cu răbdare șirul nesfârșit de clienți.
Într-o zi de vineri, pe la ora prânzului, când coada se întindea până la raionul de lactate, Ana a zărit o bătrână firavă, cu basma înflorată pe cap, pășind cu greu spre casa ei. Avea în mână trei pâini mici, o sticlă de lapte și o conservă de pateu.
Ajunsă în dreptul Anei, a început să caute în poșetă cu degetele tremurânde, apoi s-a înroșit la față.
– Mamă, nu mai am destui bani… am crezut că ajung…
Și-a scos din buzunar o brățară de argint, veche, zgâriată, dar frumoasă prin simplitatea ei.
– Ține-o pe asta, te rog. E ce-am mai scump. Dacă vrei, ia-o.
Ana a simțit cum i se strânge inima. Dincolo de tejghea nu era doar o clientă, era o mamă, poate o bunică, un om ajuns la capătul puterilor. Se uită la brățară, apoi la ochii umezi ai femeii.
– Doamnă, vă rog frumos să o puneți la loc. Luați pâinile, laptele și conserva. Nu-mi trebuie niciun ban.
– Dar, mamă…
– Nu, nu se poate să plecați fără ele. Poftiți și o pungă.
Femeia a izbucnit în plâns, i-a pupat mâna Anei peste tejghea, apoi a ieșit din magazin clătinându-se ușor.
Colegele Anei au văzut scena, dar n-au zis nimic. Se știa că Ana era sufletistă, mai sărea peste bon, mai lăsa din banii ei când vedea oameni necăjiți.
După ce s-a terminat programul, Ana s-a dus acasă, și-a ajutat copilul la teme și a pregătit cina. N-a povestit nimic despre întâmplare, dar gândul la bătrână o bântuia.
Două săptămâni mai târziu, într-o după-amiază liniștită, când magazinul era aproape gol, un bărbat impunător, în costum, cu părul grizonat și privirea hotărâtă, a intrat în supermarket. S-a uitat în jur, a întrebat de Ana și a venit direct la casa ei.
– Sunteți Ana?
– Da…
Omul a scos din buzunar un plic alb și l-a așezat pe tejghea.
– Mama mea a ajuns acasă în ziua aia plângând de cât de frumos v-ați purtat. Am aflat totul. Vreau să vă mulțumesc.
– Nu trebuia… nu am făcut nimic special.
– Ați făcut mai mult decât mulți oameni. Mama nu mai are pe nimeni în orașul ăsta. Noi, copiii, suntem plecați. Dar dumneavoastră… i-ați dat o lecție de bunătate.
Ana a încercat să refuze plicul, dar bărbatul a insistat.
– Nu e mită, nu e obligație. E de la mama. Și… dacă acceptați, de Crăciun, vă invităm la noi, cu băiețelul. Să nu mai fiți singură.
Ana a acceptat doar invitația, plicul l-a lăsat pe tejghea.
În Ajun, ea și Andrei au mers la casa bătrânei. O locuință mică, dar caldă, cu miros de cozonac și lemn ars în sobă. Au petrecut o seară de poveste, cu colinde, povești din alte vremuri și râsete de copil.
Pentru prima oară, după mulți ani, Ana n-a mai simțit singurătatea. Și a înțeles că viața poate schimba totul în doar o clipă, de la un gest mic, făcut din inimă.
Morală: Un gest de omenie poate schimba nu doar ziua unui om, ci destinul a două suflete care aveau nevoie unul de celălalt.