— Mamă, încă respiră, — Emma se ghemui lângă marginea drumului. Mâinile îi tremurau. — Uite, i se ridică pieptul.
M-am apropiat și am regretat imediat. Câinele zăcea într-o baltă amestecată cu noroi și frunze. Rățușiu, tânăr. Lăbuța din spate era sucită într-un unghi nenatural — osul ieșea afară.
— Emma, l-a lovit o mașină. Nu mai avem ce face.
— Dar se uită la noi! — Se aplecă mai mult. — Vezi? Are ochii deschiși.
Câinele chiar se uita. Nu putea ridica capul, dar ochii lui erau vii. Căprui, cu o rugăminte mută în ei.
— Mamă, nu-l putem lăsa aici. Imaginează-ți dacă aș fi fost eu?
Am oftat. De acest argument mă temeam cel mai mult.
— Emma, nu avem bani pentru operație. Înțelegi? Ar costa cât salariul meu pe o lună.
— Dar dacă tata ne dă bani?
— Tata e deja supărat pe noi din cauza adidașilor tăi. Ții minte ce a spus?
Emma tăcu. Dar nu se îndepărta de câine.
— Atunci… — spuse încet. — Atunci nu vreau telefon nou. Nici geacă. Nici măcar cadou de ziua mea.
Am privit-o. Paisprezece ani și vorbește ca un om mare…
Am oftat din nou. În fața mea nu era doar o fată de paisprezece ani — era o inimă mare într-un trup mic. Iar în ochii ei nu era dramă copilărească, ci o hotărâre dureroasă și sinceră.
— Bine, — am spus în cele din urmă. — Îl luăm.
Ochii Emmei s-au mărit, apoi s-au umplut de lacrimi. Nu a spus nimic, doar a întins mâna și i-a atins ușor capul câinelui. El a clipit, ca și cum ar fi înțeles totul.
L-am învelit într-o pătură pe care o aveam în portbagaj și, cu greu, l-am ridicat împreună. La clinica veterinară din oraș am ajuns într-o oră. Era deja noapte, dar o doamnă veterinară cu părul strâns într-un coc deschis ușa după ce Emma a sunat cu mâinile tremurânde.
— L-a lovit o mașină. Nu putem să-l lăsăm să moară, vă rugăm! — a spus ea.
Medicul a privit rapid câinele, apoi pe noi.
— Va avea nevoie de operație imediată. Și de internare. Nu promit nimic, dar… încă mai are șanse. Ați venit la timp.
Am oftat din nou, dar de data asta de ușurare.
Primele trei zile au fost critice. Am sunat în stânga și în dreapta. Emma a scris un mic text pe rețelele sociale cu o fotografie a câinelui și povestea lui. „Vreau doar ca el să trăiască. Nu pot dormi știind că l-am fi putut salva și nu am făcut-o.”
Postarea ei a fost distribuită de sute de oameni. Oameni necunoscuți au donat bani. Un bărbat în vârstă a venit la clinică și a spus: „Și eu am avut un câine pe care l-am pierdut pe drum. Vă rog, folosiți banii mei pentru ăsta.” Am plâns.
Câinele, pe care Emma l-a numit „Max”, a supraviețuit operației. Doctorii spuneau că e un luptător. Laba din spate i-a fost salvată parțial, dar va șchiopăta toată viața. Nu conta. Ochii lui căprui priveau cu o blândețe care îți sfâșia sufletul.
După două săptămâni, l-am adus acasă. Emma îi pregătise deja un colț doar al lui, cu perne, jucării și chiar un tricou vechi de-al ei. Max s-a așezat acolo, dar apoi, încet, s-a târât până în cameră și s-a culcat la picioarele patului ei.
— L-ai ales tu, — am spus.
— Nu, — mi-a răspuns ea, mângâindu-l pe cap. — Ne-am ales reciproc.
Tatăl Emmei nu a fost încântat. La început.
— E doar un câine, o mizerie costisitoare. Cine va plăti pentru el?
Emma nu a spus nimic. Doar s-a uitat la el, în ochi.
Într-o seară, când am venit mai devreme de la serviciu, l-am găsit în sufragerie, stând pe canapea, iar Max cu botul în poala lui. Îl mângâia încet.
— Nu-i spune Emmei, — mi-a spus, — dar cred că mă place.
— Și eu cred.
A trecut un an. Max nu mai era doar un câine. Era parte din familie. Emma îl plimba cu hamul special, îl ducea la controale, îi făcea poze, și fiecare poză părea o mică victorie.
El mergea încă șchiopătând, dar nu mai era slab. Era jucăuș, afectuos și avea obiceiul să se bage între Emma și oricine părea prea entuziast în preajma ei.
— E ca un frate gelos, — râdea ea.
Într-o zi, la școală, profesoara de română le-a dat o temă: „Scrieți despre un moment care v-a schimbat viața.” Emma a stat noaptea întreagă să scrie. Când a terminat, a venit la mine cu foaia:
— Poți să citești?
Am citit. La final, nu mai vedeam rândurile de lacrimi. Ultima propoziție spunea:
„Uneori, salvând pe altcineva, te salvezi pe tine. Max m-a învățat că iubirea adevărată nu întreabă cât costă, ci doar dacă meriți să trăiești. Și toți merităm, chiar și cei care nu pot vorbi.”
Lucrarea ei a fost publicată într-o revistă pentru adolescenți. Profesorii au aplaudat-o în picioare. Dar cel mai mult a contat că Max a fost acolo, în sală, cu o eșarfă roșie la gât și ochii lui blânzi, urmărind fiecare mișcare a Emmei.
Astăzi, Max are doi ani. Și încă o păzește. Când vine de la liceu, o întâmpină la poartă, cu lăbuța ușor tremurândă, dar inima — plină de recunoștință. Iar Emma… Emma știe că atunci când viața te pune în fața unei alegeri, uneori trebuie doar să asculți inimă unui câine.
Pentru că ea bate exact acolo unde trebuie.