Stătea în mijlocul Bucureștiului – impunător, elegant, așa cum îl știa toată lumea. Costumul, croit la comandă de un atelier renumit, cămașa perfect apretată, cravata impecabilă. Nimic la întâmplare. Niciodată.
Pe piața energetică i se spunea „Rechinul”. Pentru unii, un filantrop generos. Pentru alții, un jucător rece, lipsit de suflet. Dar nimeni nu știa că, seara, când toți uitau de el, ținea în palmă o fotografie veche, șifonată de prea multă răsfoire, cu fiica lui. Și rostea, ca un ritual: „Diana…”
Nu se simțise niciodată apăsat de oameni. Strada se despica mereu în fața lui, ca apele mării. Dar astăzi… astăzi era altceva.
— Domnule… — o voce slabă, ca o suflare stinsă, din stânga lui. — Domnule, vă rog…
Rareș Marinescu n-a realizat pe moment că i se adresa chiar lui. Pășea așa cum o făcea dintotdeauna — cu gândurile pierdute în afaceri, strategii și calcule.
Dar ceva în vocea aceea l-a făcut să ezite. Pentru prima dată în ani.
S-a întors. Un băiat de vreo 19 ani, cu adidași tociți, blugi rupți și o geacă subțire, zdrențuită. Părul îi cădea în ochi, privirea tristă, dar hotărâtă.
— Știu ce s-a întâmplat cu Diana, a spus băiatul.
Rareș a înlemnit.
— De unde știi tu de fiica mea? — a întrebat, cu o voce joasă, dar încordată.
— Am fost cu ea. La facultate. Înainte să… — băiatul a făcut o pauză scurtă. — Înainte să dispară.
Un trecător s-a izbit ușor de Rareș și a murmurat o scuză, dar afaceristul nici n-a clipit.
— Dacă minți…
— Nu mint, domnule. Am dovezi. Și mai mult decât atât — am o soluție. Pot s-o ajut.
Rareș a simțit cum i se strânge pieptul. De ani întregi aruncase bani în clinici de lux, specialiști din străinătate, detectivi. Nimic nu schimbase starea Dianei. Trăia, dar nu mai era ea. Ochii aceia vii dispăruseră.
— Hai cu mine, — i-a zis Rareș scurt și l-a tras după el spre un BMW negru parcat discret pe marginea drumului.
În mașină, băiatul a început să povestească. Despre un profesor retras din Cluj, un fost neuropsihiatru de renume care lucra pe ascuns la o metodă experimentală de tratare a traumelor severe. Despre cum Diana ajunsese la el în urmă cu ceva timp, dar tratamentul fusese abandonat din lipsă de fonduri. Despre cum profesorul era convins că, dacă ar mai avea două luni, ar putea s-o readucă.
— Și de ce vii tu la mine? — l-a întrebat Rareș, privindu-l atent.
— Pentru că o iubesc. Și pentru că n-am bani. Dar nu pot s-o las așa. M-a salvat cândva, iar acum e rândul meu s-o salvez pe ea.
Rareș l-a privit lung. Nu ca om de afaceri, ci ca tată. Și a simțit că băiatul spunea adevărul.
Două zile mai târziu, profesorul din Cluj avea tot ce-i trebuia. Apărură bani, echipamente, medicamente, personal.
Iar după două luni, într-o cameră albă, Diana a ridicat pentru prima dată privirea. Și a zâmbit.
Pentru prima oară în cinci ani.
Rareș stătea retras într-un colț al încăperii, cu mâinile tremurând.
— Tată… — a șoptit ea.
Și atunci, „Rechinul” a plâns. În tăcere. Lacrimi lungi, grele, pe care le ținuse în el ani la rând.
Băiatul, care privea de lângă ușă, a zâmbit. Pentru el, viața Dianei valora mai mult decât orice contract semnat sau orice profit.
Pentru prima dată, Bucureștiul nu i s-a mai părut atât de rece.