Rareș Marinescu nu era genul de bărbat care trecea neobservat. Avea doar 32 de ani, dar deja făcuse istorie în lumea digitală — un tânăr genial, vizionar, considerat un fenomen în criptomonede. Apăruse de nicăieri, investise în momente-cheie, iar acum trăia într-o lume pe care singur și-o croise.
Îmbrăcat mereu cu stil — nici prea formal, nici prea relaxat, dar întotdeauna impecabil — Rareș mergea pe Calea Victoriei ca pe propria pistă de lansare. Unii îl priveau ca pe un copil teribil al afacerilor moderne, alții îl priveau cu admirație sinceră. Nu avea angajați, avea echipe. Nu avea bani, avea portofolii. Nu avea o agendă, avea un ecosistem.
Dar, seara, când zgomotul bursei virtuale tăcea, Rareș rămânea singur cu un obicei vechi: ținea în palmă o fotografie, ușor mototolită, cu chipul fiicei sale, Diana. Era imaginea dinainte de… de tot. O privea cu același ritual tăcut și, cu voce abia șoptită, spunea doar atât:
— Diana…
Nimeni nu știa de această rană. Pentru toți ceilalți, Rareș era de neatins. Străzile parcă se deschideau în fața pașilor lui, iar lumea părea mereu cu un pas în urmă. Dar în ziua aceea, ceva s-a schimbat.
— Domnule… — o voce firavă, abia o adiere, i-a străpuns gândurile. — Domnule, vă rog…
S-a oprit instinctiv. Nu pentru că i se adresa cineva, ci pentru că tonul acela — sfios, dar hotărât — avea ceva diferit.
Un tânăr de vreo 19 ani stătea în fața lui. Părul dezordonat, blugi uzați, teniși vechi, geacă prea subțire pentru începutul de noiembrie. Avea o expresie sinceră și tristă, dar privirea îi era plină de ceva ce Rareș nu mai văzuse de mult: curaj.
— Știu ce s-a întâmplat cu Diana, a spus băiatul.
Rareș a înghețat. Gura i s-a întredeschis, dar n-a scos niciun cuvânt. A strâns fotografia în buzunar.
— De unde știi de fiica mea? — a întrebat în cele din urmă, pe un ton joasă, aproape amenințător.
— Am fost cu ea. La facultate. Înainte să… — băiatul a înghițit în sec. — Înainte să dispară.
O femeie grăbită s-a lovit ușor de Rareș, cerându-și scuze în treacăt. Dar el nu s-a mișcat. Privea direct în ochii necunoscutului.
— Dacă minți…
— Nu mint. Am dovezi. Și mai important — am o soluție. Pot s-o ajut.
Rareș simți un junghi în piept. De cinci ani cheltuise sume colosale pe clinici de lux, pe tratamente experimentale în străinătate, pe cei mai buni specialiști în neuropsihiatrie. Diana era în viață, dar doar fizic. Se stingea lent, în tăcere, dincolo de orice medicină convențională.
— Urmează-mă, a spus Rareș, scurt și ferm, și l-a condus pe băiat spre un BMW electric parcat în apropiere.
Odată urcat în mașină, tânărul a început să povestească. Despre un fost profesor de neuropsihiatrie din Cluj, retras complet din viața publică, care lucra în secret la un protocol experimental de tratare a traumei profunde. Spunea că Diana ajunsese acolo acum ceva timp, dar tratamentul fusese întrerupt din lipsă de fonduri. Profesorul credea că, dacă ar mai avea două luni, ar putea s-o readucă înapoi.
— Și de ce vii tu la mine? — l-a întrebat Rareș, tăios, dar curios.
— Pentru că o iubesc. Și pentru că n-am cum s-o ajut singur. A fost totul pentru mine, m-a salvat când eram la pământ. Acum e rândul meu s-o salvez pe ea.
Rareș îl privi lung. Nu cu ochii antreprenorului care învârtea milioane, ci ca un tată care pierduse tot ce conta cu adevărat. Și, în adâncul său, știa că băiatul spunea adevărul.
Două zile mai târziu, profesorul din Cluj avea tot ce îi trebuia: aparatură, echipamente de ultimă generație, medicație rară, asistenți. Nu mai lipsea nimic.
Timp de opt săptămâni, Diana a fost supusă unui tratament continuu. Rareș nu a lipsit nicio zi. Nici băiatul.
Într-o dimineață, în camera albă unde tăcerea devenise obișnuință, Diana a deschis ochii. Liniștit, clar. Și a zâmbit.
Pentru prima dată în cinci ani.
Rareș stătea într-un colț, uimit, cu mâinile tremurând pe genunchi. A văzut-o mișcând buzele.
— Tată… — a șoptit ea.
Și atunci, omul care clătinase piața criptomonedelor, care închidea burse cu un tweet și atrăgea miliarde, a plâns. Nu ca un miliardar. Nu ca un „influencer”. Ca un tată.
Lacrimi grele, vechi, care fuseseră ținute în frâu prea mult timp.
Băiatul, care stătea aproape de ușă, a zâmbit. Pentru el, Diana valora mai mult decât toți bitcoinii din lume.
Pentru prima dată, Bucureștiul nu i s-a mai părut atât de rece.