Era o dimineață rece de toamnă în Valea Veche. Frunzele cădeau grele, ude, iar ceața plutea joasă peste cimitirul de la marginea satului. Printre crucile vechi, una singură atrăgea atenția — nu prin piatra ei de lemn, ci prin ceea ce stătea nemișcat lângă ea: un câine.
Un labrador masiv, cu blana murdară și ochii obosiți, privea fix spre movila proaspăt ridicată. Nu lătra, nu scâncea. Doar stătea. De parcă aștepta ceva.
— „Ăsta e câinele lui Moș Gheorghe,” a șoptit un bărbat bătrân, trecând cu coșul de lemne. „Săracul, nu știe că stăpânul lui nu se mai întoarce.”
Moș Gheorghe fusese îngropat cu doar trei zile în urmă. Om singur, dar iubit în sat. Îi ziceau „Moș Crăciun” pentru barba albă și generozitatea lui. Trăia izolat, la marginea pădurii, iar tovarășul său de-o viață fusese acest câine — Ursu.
Dar Ursu nu plecase. Zi după zi, în același loc. Degeaba îi aduceau oamenii hrană sau încercau să-l mângâie. Nu se mișca. Nu reacționa. Nu părea nici măcar trist — doar concentrat.
Maria, învățătoarea satului, trecea zilnic pe acolo în drumul spre școală. În a cincea zi, a observat ceva: pământul de lângă cruce era scormonit. Nu era groapă, ci urme discrete de săpătură.
A lăsat o conservă și a plecat. A doua zi, groapa era mai adâncă. Ursu săpa.
— „Poate simte mirosul stăpânului și vrea să ajungă la el,” a spus cineva la magazinul sătesc.
Dar Maria simțea altceva. Nu era disperare. Era… determinare.
În a zecea zi, Ursu avea deja labele însângerate. Pământul era tot mai răscolit, iar câinele nu mai dormea — doar sapa, zi și noapte. Atunci, Maria a vorbit cu vărul ei, Tudor Lupu, subofițer de poliție în orașul vecin.
— „Poate ar trebui să venim să vedem. Nu pare deloc normal.”
Tudor era sceptic, dar i-a dat dreptate. Au mers împreună în cimitir. Ursu s-a oprit o clipă și i-a privit. Apoi a săpat mai adânc, ca și cum le arăta direcția.
— „Asta nu mai e doliu. E un semnal,” a murmurat Tudor.
Crucea era strâmbă, iar pământul mirosea ciudat. Cu sprijinul primarului și prezența unui oficial județean, a doua zi dimineață au început exhumarea.
Ursu s-a așezat în liniște la o distanță de câțiva metri. Nu se agita. Nu schelălăia. Doar privea.
Sicriul a fost scos cu grijă. Era murdar, zgâriat, și parcă nu fusese închis bine. Tudor a ridicat capacul. O tăcere grea s-a lăsat peste toți.
Înăuntru nu era Moș Gheorghe.
Era un bărbat necunoscut, de vârstă mijlocie, cu o cămașă pătată de sânge și semne vizibile de strangulare. Chipul îi era de nerecunoscut, dar era clar: nu era bătrânul.
— „Nu se poate!” a izbucnit Dorel, groparul. „Eu l-am pus cu mâna mea în coșciug! Moșu’, nu altcineva!”
Tudor a înțepenit. Apoi a privit către Ursu.
— „Cred că avem un caz de crimă. Și că martorul a fost… patrupedul.”
Au mers direct la casa lui Gheorghe. Ușa era încuiată, dar ferestrele nu. Înăuntru — haos: scaune răsturnate, o masă spartă, urme de sânge uscat. Dar pe un scaun, așezate cu grijă, erau haina bătrânului și portofelul.
Nicio urmă de el.
Zvonurile au început să curgă. Fusese Gheorghe omorât pentru pensie? Pentru bani? Sau doar pentru că trăia singur și nimeni nu ar fi suspectat nimic?
Două săptămâni mai târziu, un turist a descoperit un cadavru într-o pădure de lângă cariera de piatră. Învelit într-o pătură, ascuns între pietre. Portofelul confirmă: Gheorghe Banu, 76 de ani.
Adevăratul Moș Crăciun.
Crima a fost considerată un caz de jaf cu identitate falsificată. Ucigașul rămânea de negăsit, dar anchetatorii recunoșteau: fără câine, nimeni nu ar fi aflat adevărul.
Ursu a devenit legendă în Valea Veche. Oamenii îi aduceau mâncare, pături, îl fotografiau. Dar lui nu-i păsa. În fiecare zi, mergea din nou la mormânt — de data asta, cel adevărat. Se întindea la picioarele crucii de piatră și stătea. Nu mai săpa. Nu mai căuta. Doar veghea.
În clasa Mariei, pe un raft din bibliotecă, o poză înrămată cu Ursu stătea lângă o foaie scrisă de mână, pe care se putea citi:
„Unele adevăruri nu se spun niciodată. Dar sunt păzite.”