Ana se întorcea acasă târziu – munca o ținuse până târziu, capul îi vâjâia, iar inima îi ardea de oboseală. Nu știa că o aștepta un nou val de insulte și tensiune. Când a intrat în apartament, a auzit imediat vocea cunoscută, dar acum enervantă, din bucătărie:
— Ah, te-ai mai întors! a spus cu răutate Mariana Vasilievna, soacra Anei. Deja e întuneric, iar tu abia acum vii. Așa e la tine la muncă, să-ți uiți bărbatul și casa?
— Am avut o întârziere, un proiect urgent, a explicat Ana calm, dându-și automat paltonul jos.
— Proiect, da… Și bărbatul flămând, nu-i așa? a continuat să bombăne soacra. Chiuveta plină de vase, praf peste tot, și tu abia te ții pe picioare – și asta înseamnă nevastă?
Ana a dat din cap obosită și s-a dus să se schimbe. Dar, când s-a întors în bucătărie, s-a oprit încremenită la ușă. Din camera alăturată auzeau conversația Marianei Vasilievna cu Victor. Ce a auzit a dat peste cap.
— Victor, știi, fata prietenei mele, Mioara, e o fată cum trebuie. Deșteaptă, dintr-o familie bună. Și, între noi fie vorba, s-a îndrăgostit de tine, a spus soacra cu un ton mieros. Iar pe ea n-o deranjează că ești însurat. Până la urmă, nu-i pe viață…
Anei i s-a tăiat respirația. Sângele i-a năvălit în obraji. Cum poate spune așa ceva? A vrut să strige, să lovească cu ceva greu, dar a intrat în baie fără să scoată un sunet, să nu explodeze.
După câteva minute a ieșit, sprijinindu-se de perete. Victor a sărit în picioare:
— Ana, ești bine?
— E în regulă. Doar m-am enervat.
— Uite, acum și s-a îmbolnăvit! a tăiat-o Mariana Vasilievna. Sigur vrea atenție.
Ana a tăcut, dar dimineața s-a simțit mai rău. Ambulanța, spitalul, analizele. Și într-o oră i-a spus lui Victor:
— Nu e nimic grav. Doar că… sunt însărcinată. Avem nevoie de liniște și un pic mai multă tandrețe.
Victor a îmbrățișat-o strâns, lacrimile de bucurie îi curgeau pe obraji. Dar fericirea n-a durat mult.
Când s-au întors acasă, Ana a aflat că Mariana Vasilievna era încă acolo. Și, mai rău, nu avea de gând să tacă.
— Ești sigur că copilul ăsta e al tău? l-a întrebat soacra cu răceală, când Ana a ieșit o clipă.
— Mamă, ești în mințile tale? a izbucnit el înfuriat.
— Ea mereu pleacă târziu, nici nu-ți dai seama când te înșeală!
Ana a înghețat în hol, auzind cuvintele. Nu mai putea suporta. A intrat în cameră și a spus cu fermitate:
— Nu mai am de gând să mă justific și să mă umilesc. Aici e apartamentul tău – eu plec. Victor, tu decizi: vii cu mine sau rămâi aici. Dar nu voi mai permite să mă jignească. Am să fiu mamă. Și vreau să-mi cresc copilul în dragoste, nu în ură.
— Foarte bine! Să plece, a răspuns Mariana Vasilievna cu o victorie rece.
Dar Victor nu s-a mișcat. Stătea și se uita la mama lui, de parcă o vedea pentru prima oară.
— Crezi că am suportat toate astea pentru tine? Nu, mamă, pe Ana o iubesc. Pe tine… doar te compătimesc. Ai alungat pe toți de lângă tine. Ai fost de patru ori măritată – și cu niciunul nu te-ai înțeles. Și acum vrei să-ți ascult sfaturile? Nu. Plec. Îmi voi clădi singur familia, cu Ana. Nu te mai băga în viața mea.
S-a întors și a ieșit din cameră:
— Ana! Unde e geamantanul mare pentru călătorii?
A trecut un an. Pe o alee din parc, mergeau trei: Victor, Ana și micul Ionuț, adormit liniștit în cărucior. Trăiau acum într-un apartament nou, cumpărat împreună – amândoi contribuind în mod egal. Era greu, dar fericiți.
— Începe să se răcească, a observat Victor. Mergem acasă?
— E timpul. Ionuț se va trezi curând.
Dar în acel moment, Ana a observat ceva ciudat. Cineva părea să-i urmărească, ascunzându-se după copaci.
— Victor, cineva ne urmărește.
Victor s-a oprit brusc:
— Mamă! Încetează! Cât poți juca de-a spionul?
De după copac a ieșit Mariana Vasilievna. Ana n-a recunoscut-o imediat. Părea alta: îndoită, slăbită, cu privirea stinsă.
— Eu… îmi cer scuze. Voiam doar să-mi văd nepotuțul. Măcar din zare…
— Puteai veni normal. Știi unde locuim, a răspuns Victor rece.
— Nu puteam. Mi-e rușine. Am… înțeles tot. Iertați-mă pe amândoi. Am greșit. Ana… nu din răutate. Chiar credeam că-i distrugi viața. Iar se pare că dimpotrivă…
Ana a tăcut. În cap îi răsunau încă vorbele ei din trecut. Dar acum în fața ei nu mai era fosta furtună a familiei, ci o bătrână femeie care cerea iertare.
— Mergem acasă. Dacă vrei, poți veni cu noi. Dacă Victor nu se opune, a spus în cele din urmă.
— Mamă, nu mă opun. Dar doar dacă e pe bune. Fără reproșuri, fără să te amesteci.
— Jur. Vreau doar să vă văd câteodată. Pe Ionuț. Pe amândoi. Atât. Nimic altceva…
De data aceasta, Ana n-a mai ținut pică. Au mers împreună. Ionuț dormea, iar Mariana Vasilievna, tăcută, cu un zâmbet ușor, împingea căruciorul. Trecutul rămăsese în urmă.
Și chiar și inimile de piatră pot învăța să iubească…