Tatăl nostru nu ne-a părăsit. Nu era cum spunea mama…
Am purtat resentimente în inimă douăzeci de ani lungi. Toată vremea, mama repeta același lucru: că tata ne-a lăsat, a dispărut fără urmă, s-a șters din viața noastră. Ultima dată l-am văzut când aveam șapte ani. Au rămas doar câteva poze vechi și amintiri neclare, care îmi aduceau doar durere și nedumerire. Încercam să-l uit. Tot ce știam venea de la mama.
Ea spunea că tata bea, se făcea nevăzut, și în cele din urmă l-a dat afară după o ceartă. Zicea că nici măcar n-a încercat să se întoarcă, n-a sunat, n-a întrebat niciodată de noi. Îmi povestea cum, când a venit la prima mea zi de școală, era beat, a făcut scandal și a dispărut pentru totdeauna. Au trecut douăzeci de ani. Am crescut furioasă pe el, sigură că a ales o viață ușoară, fără noi.
Când m-am logodit, iubitul meu m-a întrebat pe nepusă masă:
— Ai de gând să-l chemi pe tatăl tău la nuntā?
Am rāmas fārā cuvinte:
— Habar n-am… Poate aș vrea, dar nici nu știu unde e. Meritā oare?
— Vorbești cu mātușa lui, nu? Întreab-o. Cred cā vei regreta dacā nu încerci.
Avea dreptate. M-am dus la mātușa Ana — singura din familia lui cu care mai păstrăm legātura. Ne vedeam rar, dar mereu ne înțelegeam bine. Mama o ura, spunea că îl scuzā mereu pe fratele ei.
Mātușa m-a primit în halat, surprinsā.
— Ce faci, Andreea? E totul bine?
— Trebuie să vorbim. Despre tata…
A tācut mult, apoi a oftat greu.
— Am crezut cā vei înțelege singură cu timpul. Dar se pare că e momentul. Tatăl tău nu a fost cum îl descrie mama ta. Da, nu era înger. Dar nici monstru. Te iubea cu adevărat. Doar că… Lenuța era geloasă peste māsurā. A ajutat-o pe vecină cu pachetele — și pentru asta l-a dat afară din casā. Urla, îi interzicea să se apropie. Apoi a început să spună că nu ești copilul lui, deși știa că minte. A stat sub ferestre, pe ploaie, a trimis cadouri — dar totul era dat înapoi. Mama ta l-a distrus. Și pe tine te-a lipsit de un tatā.
Am rāmas nemișcatā, strângându-mi mâinile. Lumea mi se prăbușea în cap. Se pare că am trăit douăzeci de ani într-o minciunā. Ura mea se clădise pe neadevăr. Mama m-a tāiat de dragostea lui, fārā să-mi dea o șansā.
Când i-am spus că vreau să-l invit pe tata la nuntă, a izbucnit ca un chibrit:
— Dacā faci asta, poți să mā uiți! Ori el, ori eu!
N-am rāspuns. Pentru prima datā în viață, am ales-o pe mine. În tācere.
În ziua nunții, totul era ca într-un film: grabā, mireasā stresatā, ploaie afarā. Umbrela dispăruse, șoferul claxona, oaspeții așteptau deja la primārie. Am ieșit în fugā din scarā, împiedicându-mā în poala rochiei, când deodată cineva a deschis o umbrelă deasupra mea.
În fața mea stātea un bărbat într-un pardesiu negru. Fața îmi pārea cunoscutā, deși îmbātrânitā. Păr cărunt, ochi buni.
— Bunā, fiicā, a spus încet.
Am izbucnit în plâns. Totul s-a strâns în mine — parcā s-a rupt un arc de resentimente, tensiune, dor.
— Bunā, tati…
— Scuzā-mā că am venit fārā invitație. Ana mi-a spus că te māriti.
— Mulțumesc că ai venit, am șoptit.
— Dar mama…
— Sunt adultā. Și eu decid cine e lângā mine în ziua asta importantā. Hai, ne așteaptā.
A încuviințat în tācere și mi-a deschis portiera. În clipa aceea am știut — era cu adevărat cea mai fericitā zi din viața mea. Ziua în care am lăsat trecutul în urmă… și pentru prima datā am simțit cu adevărat că nu sunt singurā.