Am întins masa cu grijă, așa cum făceam în fiecare an de sărbătoare. Am ales fața de masă albă, brodată de mama, pe care o păstrez de-o viață în lada de zestre. Am așezat farfuriile bune, setul de pahare de cristal pe care le primisem la nuntă, lumânările parfumate și am pus puiul lui favorit la cuptor, exact după rețeta pe care o știa pe de rost, dar pe care spunea mereu că doar mie îmi iese cum trebuie. Totul trebuia să fie ca în filme, ca în acele povești de iubire care își sărbătoresc jumătatea de secol împreună, cu priviri calde și mâini împreunate peste masă.
Cincizeci de ani de căsnicie. O viață de om. Ani de bucurii, sărbători în familie, seri lungi de iarnă în fața sobei, griji pentru copii, lacrimi ascunse sub pernă, vacanțe la mare în tinerețe și certuri care se stingeau totdeauna la aceeași masă din bucătărie. Credeam că le-am trecut pe toate și am rămas puternici. Credeam că ce ne unește e dragostea. Sau, cel puțin, așa simțeam eu.
Pentru seara aceea hotărâsem să fim doar noi doi. Copiii ne-au trimis felicitări și mesaje pline de urări, nepoții ne-au sunat, ne-au cântat „La mulți ani” pe video, dar noi am vrut liniște. Mi-am dorit o seară a noastră, fără zarvă, fără discuții despre facturi, boli sau vreme. Să stăm la masă, să ciocnim, să ne privim. Să simt că nu doar îmbătrânim împreună, ci încă suntem împreună.
El, Gheorghe, stătea în fața mea. Părea liniștit, dar în ochii lui era ceva ce nu mai văzusem până atunci. Parcă o neliniște, o tristețe, o greutate de neînțeles. Am crezut că e copleșit de moment. Cincizeci de ani, nu-i lucru mic.
Am ridicat paharul și, cu un zâmbet cald, am spus:
— Gheorghe, îți mulțumesc pentru acești ani. Pentru tot ce am trăit împreună. Nu-mi pot imagina viața fără tine.
El și-a plecat privirea. Și s-a lăsat o tăcere groasă, de parcă se lăsase o ceață între noi. N-a răspuns. Nu a schițat nici măcar un gest. Doar tăcea.
Apoi și-a ridicat ochii, iar în privirea lui era ceva ce m-a făcut să simt cum îmi fuge pământul de sub picioare. O vină grea, adunată parcă în straturi, ca o apăsare veche, care abia acum ieșea la suprafață.
— Elena… trebuie să-ți spun ceva. Ceva ce am purtat în mine toată viața asta…
Inima a început să-mi bată nebunește. Gândurile au năvălit. Boală? Un secret de familie? Ceva grav?
— Trebuia să-ți spun mai demult. Dar n-am avut curaj. M-am amăgit că e mai bine așa, că nu vreau să te rănesc. Dar acum… nu mai pot. Și cred că meriți să știi. Eu… nu te-am iubit niciodată.
Am simțit că timpul s-a oprit. Că aerul mi s-a scurs din piept. Mâinile mi-au tremurat, ochii s-au umplut de lacrimi și, pentru prima oară în viață, nu mai știam cine e bărbatul din fața mea. Am așteptat o clipă, poate două, să aud că glumește. Dar nu. Nu glumea.
— Ce-ai spus?… am șoptit, cu vocea frântă. — Cum poți? Cincizeci de ani… Am trăit cincizeci de ani împreună.
— Te-am respectat. Ai fost o femeie bună, cu suflet mare. Dar m-am căsătorit din interes, din calcul. Atunci așa făceau toți. Părinții ne-au potrivit, aveam nevoie de o familie, de stabilitate. Apoi au venit copiii, anii au trecut, rutina a pus stăpânire pe noi. Și-am tot trăit.
Nu îndrăznea să se uite în ochii mei. Privea spre pahar, spre masa plină, spre farfuriile acelea pe care le-am păstrat doar pentru ocazii speciale. Și în clipa aia toate aniversările, vacanțele, plimbările, mesele împreună, înmormântările la care am mers braț la braț, botezurile și sărbătorile – mi s-au părut un film străin în care eu trăisem o poveste, iar el doar fusese figurant.
— De ce-mi spui asta acum? De ce nu în urmă cu zece, douăzeci, treizeci de ani?
— Pentru că nu mai pot. Mă doare minciuna. Mă apasă gândul că tu ai trăit lângă mine, crezând că e dragoste. Și cred că meriți să știi. Măcar acum, chiar dacă e târziu.
Noaptea aceea a fost prima din viața noastră în care el a dormit pe canapea. Iar eu am stat în pat, cu ochii în tavan, fără să pot închide un ochi. Și pentru prima dată în cincizeci de ani, am simțit că nu știu cine e omul de lângă mine. Și mai rău – nu mai știam cine sunt eu, cea care a trăit o viață întreagă lângă un om care nu a iubit-o.
Zilele ce-au urmat au fost grele. L-am evitat. Mă durea să-l văd, mă durea să-i aud vocea. În mine era un amestec de furie, tristețe și dor. Dor de ce-am crezut că am avut.
A încercat să vorbească. Mi-a spus că, în ciuda a tot, am fost familia lui. Că nu a putut pleca niciodată, pentru că mă prețuia. Că a rămas, deși poate nu din iubire, dar din respect, din obișnuință, din frica de singurătate.
— Elena… tu ai fost tot ce-am avut mai aproape de suflet, chiar dacă nu te-am iubit așa cum meritai. Și nu te-am părăsit, nu pentru că nu puteam, ci pentru că nu voiam.
Cuvintele astea m-au durut, dar, într-un fel, au lăsat o urmă de alinare. Ca un plasture pe o rană deschisă. Nu vindecă, dar acoperă durerea pentru o vreme.
Nu știu cum o să trăiesc cu acest adevăr. Cum o să stăm la aceeași masă. Cum o să ne privim la micul dejun. Cum o să întâmpin ziua de mâine.
Dar știu un singur lucru: acești cincizeci de ani nu sunt doar minciuna lui. Sunt și viața mea. Anii mei. Copiii mei. Maternitatea mea. Iubirea mea. Chiar dacă în schimb am primit doar prezență și nu dragoste. Chiar dacă, pe dinăuntru, a fost poate singurătate. Pe dinafară – am trăit. Am crezut. Am construit.
Nu sunt sigură că voi putea ierta. Dar nu voi uita. Și, poate, într-o zi, voi accepta. Pentru că, oricât de dureros ar fi, viața mea nu e mărturisirea lui. Sunt anii mei. Inima mea. Povestea mea.