Aveam 12 ani și habar n-aveam ce înseamnă cu adevărat un erou. La școală, ni se vorbea despre domnitori cu săbii grele, despre soldați care au apărat țara, despre oameni ale căror nume ajunseseră pe plăci de marmură, în manuale de istorie. Eroi erau cei care ridicaseră steaguri pe cetăți sau care înfruntaseră vijelii și focuri pe câmpuri de luptă. Dar eu nu cunoșteam pe nimeni care să fi salvat o lume. Nici pe cineva care să fi apărut vreodată la televizor sau să fi fost în ziare.
Viața mea se petrecea pe o uliță liniștită, într-un orășel de provincie unde oamenii își știau unii altora toate poveștile. Eroii mei erau alții, dar pe atunci nu-mi dădeam seama.
Doamna profesoară de română, o femeie micuță, cu părul prins mereu într-un coc și cu un colier cu o piatră albastră care sclipea în lumină ca o fărâmă de cer, avea obiceiul să miroasă a lavandă. Când intra în clasă, părea că aduce cu ea liniște. Într-o zi de noiembrie, în timp ce ploaia bătea mărunt în geam, ne-a spus:
— Mâine, vreau să-mi scrieți o compunere despre un erou adevărat. Dar nu din cărți. Din viața voastră.
Toți colegii au început imediat să șușotească. Unii se gândeau la pompieri, alții la polițiști, ba chiar și la tații lor, pe care îi văzuseră dând zăpada de pe mașini sau reparând lucruri prin casă.
Eu am plecat spre casă cu gândurile încurcate. Pe cine să aleg? Nu aveam în familie soldați, nici pompieri, nici măcar vreun șofer de ambulanță. Mergeam pe drumul ud spre casă și m-am oprit în fața porții casei bunicii. În colțul curții, gutuiul bătea în geamurile mici, iar mirosul de lemne ude și de frunze căzute îmi amintea de serile în care adormeam pe canapeaua veche din camera bunicii, cu vocea ei povestindu-mi basme pe care nu le citisem nicăieri.
Atunci am știut. Bunica era eroul meu.
Bunica nu știa să scrie prea bine, semna stângaci pe acte, dar făcea cea mai bună supă cu tăiței de casă, din aia care te vindeca de răceli și de supărări. Îmi cosea hainele rupte cu un ac vechi, pe care îl păstra într-o cutiuță de bomboane, și îmi spunea povești despre tinerețea ei, despre satele înzăpezite, despre cum fugea desculță prin iarbă la scăldat și despre cum se dădeau pe derdeluș cu saci de pânză.
La ea dormeam când părinții mei se certau, și nu era nevoie să-i spun nimic. Mă strângea în brațe, îmi punea o pătură pe umeri și îmi șoptea „Hai, culcă-te liniștit, puiul mamii… trece ea”. Avea mereu miros de scorțișoară și de ceai de tei. Când aveam coșmaruri, nu mă certa că am plâns, ci îmi spunea o poveste nouă, în care toate se terminau cu bine.
În seara aia, m-am așezat la birou, am deschis caietul roșu, pe care scria cu litere argintii „Limba și literatura română”, și am început să scriu. Nu m-am gândit prea mult. Cuvintele s-au așezat parcă singure pe hârtie:
„Eroii nu salvează imperii. Eroii îți spală rufele când ești bolnav. Îți pun o pătură pe umeri fără să spui că ți-e frig. Eroii nu poartă mantii. Poartă halate de bucătărie și miros a scorțișoară. Eroii mei n-au sabii. Au mâini crăpate de muncă și o voce care îți spune ‘Totul va fi bine’ când lumea ta se prăbușește. Eroii mei nu sunt în cărți. Sunt în bucătării modeste, în case vechi, în brațele care te strâng la piept fără să-ți ceară nimic în schimb.”
Când am terminat, am închis caietul și l-am pus sub pernă. N-am dormit bine în noaptea aia. Mă gândeam că poate n-ar fi trebuit să scriu despre ea. Poate că un erou trebuia să fie mai… spectaculos.
A doua zi, doamna profesoară ne-a cerut să citim cu voce tare. Îmi tremura stomacul. M-a ales și pe mine.
Am început să citesc. La început încet, apoi parcă am prins curaj, dar vocea mi se poticnea când ajungeam la părțile care mi-o aminteau prea viu. Când am terminat, am ridicat privirea. Doamna avea ochii plini de lacrimi. Și dintr-o dată, mi-a fost teamă că am spus ceva greșit.
— Cine este bunica ta? m-a întrebat cu o voce abia șoptită.
— A murit anul trecut, am răspuns, simțind că mi se pune un nod în gât.
S-a apropiat de mine, mi-a luat mâna într-a ei, și cu colierul acela sclipind în lumina palidă a clasei, mi-a spus:
— Îți mulțumesc. Mi-ai adus aminte de mama mea. N-a spus nimeni niciodată despre ea că ar fi fost erou. Dar acum… știu că a fost.
Din ziua aia, am început să scriu mai mult. Nu doar compuneri pentru școală. Scriam gânduri, amintiri, povești despre oameni simpli, despre ce înseamnă să fii om. Doamna profesoară îmi spunea că am darul să văd frumusețea în lucrurile mici. Că nu toți o au.
Astăzi sunt scriitor. Și încă păstrez compunerea aceea. Caietul roșu cu pagina îndoită, acolo unde mâna mea mică a apăsat prea tare pixul. Îl țin într-o cutie veche, alături de o batistă de-a bunicii și de un nasture de la halatul ei de bucătărie.
Pentru că uneori, un copil de 12 ani poate învăța un adult cum arată un erou adevărat.
Și pentru că uneori, cel mai mare act de curaj nu este să înfrunți pericole, ci să spui cuiva, din tot sufletul, cât de mult înseamnă pentru tine.