A încercat să-mi fure meritele în fața tuturor, dar într-un final, tot adevărul a ieșit la lumină
Când Rareș m-a cerut de soție, am știut din prima clipă că vom face totul în stilul nostru, fără sprijin financiar de la părinții lui înstăriți. Voiam o nuntă simplă, sinceră, construită din dragoste, nu din obligații. Totul era planificat cu grijă, fiecare detaliu gândit atent, iar când i-am spus lui Rareș că vreau să fac eu tortul de nuntă, a zâmbit și m-a susținut pe loc.
Doar că soacra mea, Veronica, nu avea de gând să mă lase să strălucesc. De când o cunosc, a fost genul acela de femeie care se uită la tine de sus în jos și decide dintr-o privire dacă meriți sau nu să faci parte din „lumea ei”. Când m-a cunoscut, prima ei întrebare a fost rostită cu o sprânceană ridicată și un ton ușor ironic:
— Așa deci, lucrezi în relații cu clienții?
— Sunt specialist în marketing, de fapt, i-am răspuns politicos.
— Interesant… fiecare cu meseria lui, nu?
Rareș mi-a strâns mâna atunci, ca un fel de scuză tăcută pentru comportamentul ei. A fost prima dată când m-am gândit că da, e omul cu care vreau să-mi petrec viața. Nu pentru că avea bani sau că provenea dintr-o familie „cu nume”, ci pentru că mă susținea. Era acolo, chiar și când propria lui mamă îmi punea etichete.
Cu trei luni înainte de nuntă, Rareș a fost concediat în urma unor restructurări. Eram deja în regim de austeritate, dar refuzam categoric să ne începem viața împreună cu datorii.
— Am putea cere ajutor de la ai mei, a spus Rareș într-o seară, fără prea mare convingere.
L-am privit de după laptop, unde jonglam cu bugetul nunții: — Gândește-te bine. Merită să ne auzim o viață reproșuri pentru asta?
— Ai dreptate. Dacă-i cerem mamei, o să ne amintească în fiecare an că ne-a „salvat”.
— Mai bine tăiem din cheltuieli. O facem ca pe vremuri: cu inimă și mâini.
Atunci mi-a venit ideea: să coc eu tortul de nuntă. Rareș s-a ridicat din pat, privind curios.
— Tu? E o responsabilitate mare.
— Coc de când aveam zece ani! Ții minte fursecurile alea pe care le vindeam în liceu? Le adorai!
— Și încă le ador. Dacă te simți pregătită, atunci mergem pe mâna ta.
A fost decizia care m-a motivat cel mai mult. Voiam ca nunta noastră să fie despre noi, despre povestea noastră, nu despre banii Veronicăi.
Când le-am spus părinților lui Rareș planul nostru, Veronica aproape a scăpat furculița din mână. Era la cină, în vila lor luxoasă, iar eu încercam să port o conversație normală:
— Am ales deja meniul, iar tortul o să-l fac eu.
Veronica m-a privit de parcă aș fi spus că o să cânt eu la saxofon în locul DJ-ului.
— Tortul? Tu? Adică… nu o să angajați pe cineva?
— Nu, l-am testat deja de câteva ori. E ceva ce-mi doresc cu adevărat.
— Ei bine… dacă n-ai crescut cu prea multe opțiuni, înțeleg de ce ai impresia că e o idee bună.
M-am înroșit de furie. Rareș mi-a luat mâna sub masă și a intervenit imediat:
— Noi am hotărât să ne ocupăm de tot. Fără ajutor financiar, fără datorii. Așa ne dorim.
Veronica a oftat teatral și a oferit o alternativă:
— Pot vorbi cu un prieten, Jacques. A făcut torturi pentru cele mai prestigioase nunți din oraș.
— Nu, mamă. Nu avem nevoie de Jacques.
Zilele care au urmat au fost intense. Am testat rețete, am făcut zeci de blaturi și umpluturi, am urmărit tutoriale până noaptea târziu. Când am asamblat în sfârșit tortul — un tort cu trei etaje, vanilie cu zmeură și cremă de unt elvețiană, ornat cu flori de zahăr — am simțit că am făcut ceva cu adevărat special. Chiar managerul localului unde avea loc recepția mi-a spus:
— E incredibil! Jur că pare făcut de un maestru cofetar.
Ziua nunții a fost ca din vis. Ne-am pregătit împreună, eu într-o rochie simplă, dar perfectă, luată dintr-un magazin second-hand, iar el într-un costum care îi venea impecabil. Ceremonia a fost intimă, exact cum ne doream.
La recepție, tortul a fost adus și toți invitații au rămas cu gurile căscate.
— De unde e tortul?
— Cine l-a făcut? E superb!
Verișoara lui Rareș, Andreea, a venit la mine:
— E perfect, Mara! Zici că-i făcut de un profesionist!
Rareș, mândru, a spus:
— L-a făcut Mara. Cu mâinile ei.
Mă simțeam plutind… până când Veronica a pus mâna pe microfon.
— Aș vrea să spun câteva cuvinte despre tortul minunat. Ei bine… a trebuit să intervin eu, să mă asigur că fiul meu are un desert demn de ocazie!
Am încremenit. Furculița mi-a căzut din mână. Rareș mi-a pus mâna pe braț:
— Las-o. O să se întoarcă roata.
În noaptea aceea, am plâns. Nu era vorba doar despre un tort. Era despre respect, despre recunoaștere. Veronica îmi furase momentul. Dar Rareș m-a strâns la piept și mi-a spus:
— Nu va mai putea minți mult timp. Karma nu uită.
Două zile mai târziu, telefonul a sunat. Era… Veronica.
— Mara, am nevoie de ajutorul tău.
— Cu ce anume?
— M-a sunat o doamnă importantă. A fost impresionată de tortul de la nuntă și vrea să-i fac unul la gală.
— Și?
— A zis că-l vrea exact așa. Doar că… n-aș ști de unde să încep.
— Mă mir. Ai spus că tu l-ai făcut.
— Poate… putem colabora?
— Sigur. Când vin comenzile, trimite-le pe numele meu.
Am închis. Câteva ore mai târziu, Rareș m-a găsit râzând în bucătărie.
— Ce s-a întâmplat?
— Mama ta are o comandă de tort. Și a recunoscut, indirect, că nu poate s-o onoreze.
La câteva zile după aceea, m-a sunat chiar organizatoarea galei și mi-a propus o colaborare. Apoi încă una. În câteva luni, am început o mică afacere de torturi personalizate.
De Ziua Recunoștinței, am mers din nou la părinții lui. Veronica mi-a întins o plăcintă:
— E cumpărată. N-am vrut să… pretind nimic.
Un pas mic, dar real.
La finalul serii, socrul meu, domnul Victor, mi-a spus:
— În 40 de ani, n-am văzut-o niciodată pe Veronica să admită că a greșit. Ești specială. Ține capul sus.
În drum spre casă, Rareș mi-a luat mâna:
— Vărul meu s-a logodit. A întrebat dacă i-ai face tortul de nuntă.
— Cu drag.
— I-am zis că o vei face. Pentru că tu nu doar coci torturi… tu creezi bucurie.
Zâmbeam privind pe geam. Nu aveam nevoie de validare. Aveam tot ce-mi trebuia: un om care credea în mine, mâinile mele harnice și un adevăr care, ca un tort bine copt, va ieși întotdeauna la iveală.