Am crezut că e doar o fază. Apoi, într-o noapte, i-am auzit vorbind… și lumea mea s-a năruit
Tăcerea lor a început pe nesimțite. De la două voci vesele, pline de curiozitate și energie, la o liniște apăsătoare care s-a întins pe săptămâni întregi. Am crezut că e ceva trecător. O reacție la vreo supărare, un joc de-al lor. Dar zilele au trecut, apoi lunile… și gemenii mei, Andrei și Mihai, pur și simplu nu mai vorbeau. Cu nimeni. Nici măcar între ei.
Am încercat tot. Doctori, psihologi, specialiști în comportament infantil. Diagnosticul a venit sec și fără rezolvări magice: mutism selectiv, declanșat, cel mai probabil, de un șoc emoțional.
Totul părea un mister până într-o noapte, târzie și liniștită, când un fir de șoapte mi-a ajuns la ureche. M-am apropiat ușor de ușa camerei lor, cu inima cât un purice. Era prima dată, după atâta timp, când le auzeam vocile.
„Nu mai pot să țin totul în mine,” șopti Andrei. „O să o distrugă pe mama dacă află.”
Am încremenit. Despre mine vorbeau?
„Dar bunica a zis că se ocupă tata. Și că Viviana ne așteaptă…” i-a răspuns Mihai.
Viviana? Cine e Viviana? Și ce le spusese Florina, mama soțului meu? Era a doua oară în zece ani când ne vizita… Prima a fost la scurt timp după ce i-am adus pe lume. A doua — în urmă cu trei luni.
Cei mici erau fascinați de ea. O numeau „Buni” și nu se mai dezlipeau din preajma ei. Dar după ce a plecat, parcă cineva le luase glasul. Ca și cum, odată cu plecarea ei, luase și o parte din sufletul lor.
Știam că e ceva grav. Ceva ce țineau în ei și nu puteau duce. Dar nu i-am forțat. Până în acea seară.
Am deschis ușa încet și i-am găsit stând pe paturi, rigizi ca niște statui. M-au privit speriați, dar nu au fugit. Doar ochii lor vorbeau.
„Despre ce vorbeați?” am întrebat, abia stăpânindu-mi emoția.
Mihai s-a întors cu spatele. Andrei a înghițit în sec și a spus, ca un copil care știe că a greșit: „Nu am vrut să te rănim… ne pare rău.”
„Pentru ce să vă pară rău?” am întrebat, simțind că îmi fuge pământul de sub picioare.
A urmat o pauză dureroasă, apoi Mihai a spus în șoaptă: „Bunica ne-a zis că nu ești mama noastră adevărată.”
Aerul s-a oprit în pieptul meu. Mi-au trebuit câteva secunde bune să pot rosti un cuvânt. „Ce ai spus?”
„Că… tu nu ne-ai născut. Că… altcineva este mama noastră.”
Mi-am dus mâinile la față, amețită de ce auzeam. Cum putea Florina să le spună așa ceva? Ce fel de monstru le-ar arunca o asemenea povară pe umeri?
M-am așezat între ei și i-am luat de mâini. „Ascultați-mă. Sunteți fiii mei. Nimic nu va schimba asta. Indiferent ce a spus ea.”
Dar le vedeam îndoiala în ochi. Minciuna aceea le lăsase o rană adâncă. Și atunci am știut ce am de făcut.
„Vom face un test ADN. Ca să închidem odată pentru totdeauna acest coșmar.”
O săptămână mai târziu, țineam în mâini plicul. Am rupt sigiliul cu încredere. Nici nu-mi trecuse prin cap că rezultatul ar putea fi altul decât cel evident.
Dar realitatea m-a lovit din plin.
0% compatibilitate genetică.
Andrei și Mihai nu erau copiii mei biologici.
Hârtia mi-a alunecat din mâini. Simțeam că mă prăbușesc. Mă agățam de fiecare colț de rațiune ca să nu cad în haos.
Nu puteam să înțeleg. Până când… m-am dus la ea.
Florina m-a privit ca pe o femeie care știa că n-are unde fugi. I-am pus foaia în față. „Ce ai făcut?”
A oftat, prefăcându-se calmă. „A fost decizia lui Daniel.”
Apoi a început să spună tot. După naștere, am intrat în comă. Bebelușii mei… nu au supraviețuit. Daniel nu a avut curajul să-mi spună. În aceeași perioadă, o altă femeie născuse gemeni și i-a abandonat. Soțul meu, cu sprijinul Florinei, a convins un medic să-i înlocuiască.
„Credeam că te ajutăm. Că te protejăm. Tu nu ai știut nimic. Și i-ai iubit din prima clipă.”
„Mi-ați furat durerea,” am șoptit. „Mi-ați furat dreptul să aleg. Ați transformat totul într-o minciună.”
Florina s-a apărat. „Dar ai fost fericită. Ce contează sângele?”
Apoi mi-a spus și de mama biologică. Viviana. A aflat. A vrut să-i vadă. Ei au refuzat. A început să amenințe. Și atunci au ales… să le spună băieților. Să le ceară să tacă.
Am izbucnit: „Voi le-ați spus? Voi i-ați pus să poarte povara asta în suflet? Doi copii de zece ani? În loc să-mi spuneți mie?!”
Florina a ridicat vocea. „Am vrut să-i protejăm!”
„Ați distrus tot ce era curat în viața mea,” am rostit, cu lacrimile curgând fără oprire.
Ușa s-a deschis în acel moment. Daniel a intrat. A văzut hârtiile și a înțeles.
„Știa?” l-am întrebat.
A dat din cap. Nu mai putea ascunde nimic.
„Mi-ați frânt viața. Iar acum băieții noștri… au suferit în tăcere din cauza voastră. Niciodată nu vă voi ierta pentru asta.”
Am făcut un pas în spate și i-am privit cu dispreț. „Dar să nu uitați un lucru: eu sunt mama lor. În fiecare zi. În fiecare noapte. Și de acum încolo, voi nu veți mai face parte din viața lor.”
O voce mică s-a auzit din spatele meu.
„Mamă?”
Andrei. Lacrimi în ochi. Mihai stătea lângă el.
„I-am spus bunicii că nu vrem să o vedem pe Viviana. Tu ești mama noastră. Mereu ai fost.”
M-am prăbușit în genunchi și i-am strâns în brațe. „Și voi sunteți tot ce am avut mai scump pe lume,” am șoptit.
Și asta… asta nu va schimba niciun test.