Pierderea părinților mei mi-a rupt viața în două, dar abia după citirea testamentului mi-am dat seama cât de singură eram cu adevărat.
Durerea nu m-a lovit dintr-o dată, cum mi-aș fi imaginat. N-a fost o explozie, ci un șir nesfârșit de picături reci. Un mesaj sec de la un străin. O cameră de spital sterilă. Doi polițiști care evitau să mă privească în ochi.
Mă numesc Rebeca. Am 19 ani. Era o seară obișnuită de toamnă, iar părinții mei ieșiseră cu mașina spre un restaurant. Nu s-au mai întors. Eu am rămas singură, lipită de un automat de cafea pe un coridor pustiu, la trei dimineața, strângând ceașca cu ambele mâini ca să nu simt cât de tare îmi tremură sufletul.
Casa părea o fantomă după înmormântare. Mi se părea că o voi auzi pe mama cântând printre cratițe sau pe tata ciocănind ceva prin garaj. N-am mai ieșit din cameră decât ca să hrănesc pisica și să mai încălzesc vreo supă la microunde. Durerea nu doar că te sfâșie, dar îți face lumea mai mică. Mai cenușie.
Și apoi a venit momentul testamentului.
M-am dus îmbrăcată în haine împrumutate, un sacou care păstra încă urma parfumului mamei. Mătușa mea, Ruxandra – sora tatălui – stătea de cealaltă parte a mesei, cu o rochie roșie de parcă venea de la o gală, nu de la citirea actelor fratelui ei mort. Nici măcar nu a mimat o urmă de compasiune.
Avocatul a deschis dosarul și a spus, cu voce joasă:
— Conform testamentului, casa revine doamnei Ruxandra.
M-am uitat la el neîncrezătoare.
— Poftim? Cum adică?
Ruxandra a zâmbit triumfător, ca o pisică ce tocmai a vânat.
— Exact cum ai auzit. E a mea.
— Nu se poate, am spus încet. Părinții mei n-ar fi făcut asta. Nu o suportau pe mama. Nici nu venea în vizită.
— E totul legal, a intervenit avocatul, vizibil stânjenit. Avem actele semnate. Așa apare în document.
M-am ridicat de pe scaun ca lovită. Am plecat cu sufletul zdrobit, așteptând, sperând, că va apărea cineva, un funcționar, un notar, și va spune că s-a strecurat o greșeală.
Dar nimeni nu a venit.
Două zile mai târziu, Ruxandra a apărut la ușă. Fără vreo introducere, fără empatie.
— Ai o zi să pleci. Vreau să fie curat când mă mut.
— N-am unde să mă duc… sunt nepoata ta, am zis, abia auzit.
— Nu mai contează. Eu sunt proprietara. Tu, doar o chiriașă care expiră azi, mi-a răspuns, trecând pe lângă mine ca o patroană într-un hotel de lux.
Am împachetat toată noaptea. Am învelit în prosoape ramele cu poze, am pliat tricouri, am pus într-o pungă moale crăciunița pe care mama o iubea, deși părea că nu mai are zile. Mătușa stătea tolănită pe canapea, mânca chipsuri și se uita la reluări, strecurând remarci pline de venin.
Dimineața era umedă, plumburie. Am ieșit cu două valize și floarea pălită, simțindu-mă mai singură ca niciodată.
Atunci am auzit un motor lin. Pe stradă a apărut o limuzină neagră, care s-a oprit chiar în fața casei. Am strâns valiza instinctiv. Cine să fie?
Portiera s-a deschis și din mașină a coborât un bărbat elegant, cu cravată gri și o privire caldă, dar hotărâtă.
— Rebeca? a întrebat. M-ai recunoaște oriunde?
— Unchiule Mihai?! am zis cu gura căscată.
A zâmbit larg.
— Ai crescut, micuțo. Ți-ai păstrat zâmbetul. Ți-am adus ceva.
— Ce cauți aici?
Mi-a arătat telefonul. Pe ecran era o poză cu mătușa în fața casei noastre, pozând teatral cu ochelari imenși și eșarfa ei cu leopard.
Legenda? „Am primit ce mi se cuvine!”
— Am văzut postarea aseară, a spus Mihai. M-a făcut să sap mai adânc.
Nici n-am apucat să întreb ce înseamnă asta, că două mașini de poliție au apărut la bordură. Mihai doar m-a prins ușor de cot.
— Rămâi cu mine. O să fie bine.
Ne-am apropiat de ușă toți patru — eu, unchiul Mihai și cei doi ofițeri. Mătușa a apărut în halatul ei lucios, cu o mimoză în mână, complet ruptă de realitate.
— Ce se întâmplă aici?
— Mai bine nu întrebi, a spus Mihai calm. Ofițeri?
A deschis o servietă și a scos un dosar gros.
— Avem dovezi că acest testament a fost falsificat. Nu a existat un act autentic. Semnătura a fost copiată de pe un formular medical, avocatul era un impostor fără licență, iar toate transferurile au fost făcute ilegal.
Mătușa s-a zburlit, dar era prea târziu. Ofițerii au intervenit și, după câteva bâlbâieli și amenințări neconvingătoare, au pus cătușele pe încheieturile ei. A fost escortată de pe verandă, cu papucii uzi și halatul boțit.
N-am simțit bucurie. Doar o liniște grea, dar necesară. Ca și cum în sfârșit puteam respira.
— N-ai fost niciodată singură, Rebeca, mi-a spus Mihai. Regret că n-am fost aici mai devreme. Dar sunt acum.
Trei luni mai târziu, instanța a decis: părinții mei nu lăsaseră un testament valid. Casa îmi revenea mie, prin lege. Ruxandra fusese ștearsă din acte. Cheile casei mi-au fost înmânate în liniște. Iar Mihai a dat-o în judecată pentru fraudă și daune.
A pierdut tot.
Se spune că acum stă într-o garsonieră deasupra unui magazin de vape, cu pereți umezi și vecini gălăgioși. Lumea digitală în care ea trona cu selfieuri și lăudăroșenii s-a evaporat.
Eu, în schimb… sunt acasă.
Cuvintele astea par încă ireal de frumoase. Am pus husă nouă pe canapea. În bucătărie am ierburi aromatice pe pervaz. Busuioc, rozmarin și lavandă. Iar crăciunița? A înflorit din nou.
Mihai vine des. Cu un set de șah, o lampă veche sau o cheie franceză. Uneori reparăm lucruri, alteori doar stăm de vorbă.
— Ești mai puternică decât crezi, mi-a spus el într-o zi. Tatăl tău ar fi fost tare mândru.
Îi mulțumesc. Nu doar pentru ce a făcut, ci pentru că m-a făcut să simt din nou că aparțin undeva.
Încă îmi e dor de părinți. În fiecare zi. Dar construiesc ceva nou. Un viitor. O viață.
Și crăciunița? E tot acolo, în geam.
Exact unde trebuie.