CONTINUAREA – E fiica verișoarei mele. Mariana… a murit săptămâna trecută în accidentul de mașină. Și și soțul ei. Azi am fost la înmormântare. Iar mama ei, Helena, mi-a dat bebelușul. Mi-a spus că nu o poate crește, că e bolnavă și că știe cât ne-am dorit un copil…
Am simțit că îmi fuge pământul de sub picioare. L-am ascultat în tăcere. Povestea era atât de neașteptată, atât de copleșitoare.
– Și ai adus-o aici… fără să-mi spui?
– Am vrut. Dar nu știam cum. Eram în garaj, căutam un biberon vechi. Când te-am auzit, m-am panicat. Am crezut că vei înțelege…
– Ai fost distant de săptămâni. Ai schimbat codul la telefon. M-ai evitat.
– Lucram mai mult, voiam să strângem bani pentru un nou tratament. Codul e de la muncă. Îți dau parola acum, dacă vrei.
Mă uitam la el, căutând în ochii lui un semn că minte. Dar tot ce vedeam era oboseală, vină și teamă. Am privit din nou spre fetiță. Plânsul ei se transformase într-un gângurit slab.
– Cât are?
– Trei luni.
Am ridicat-o. Pielea ei caldă s-a lipit de pieptul meu și un val de emoție m-a străbătut. Simțeam că se potrivește în brațele mele, ca o piesă lipsă găsită în sfârșit.
– E familie, am spus încet. Are nevoie de noi.
Ochii lui Daniel s-au umplut de lacrimi.
– Deci… vrei?
– Da. Dar trebuie să facem totul legal. Acte, instanță, audieri. Și s-ar putea ca cineva din familie să vrea să o ia.
Nici nu știam câtă dreptate aveam.
Când rudele au aflat că o creștem pe Isabella, s-a dezlănțuit haosul. Cei care nu ne căutaseră de luni de zile au început să ne bată la ușă. Mătuși și veri care nici nu cunoșteau numele fetiței au început brusc să pretindă că le pasă. Fiecare își dorea „să o ajute”, dar în ochii lor vedeam mai degrabă curiozitate sau interes decât dragoste.
Timp de săptămâni, a fost o luptă. Am primit amenințări voalate, mesaje pasiv-agresive, insistențe. Am început demersurile pentru adopție oficială. Eram pregătită pentru un proces lung și dureros.
Dar într-o zi, Helena m-a sunat. Vocea ei era slabă, dar clară.
– E a ta, Luiza. Știu că o vei iubi și că o vei crește cum trebuie. Nu vreau să crească în ceartă.
În acea seară, am ținut-o pe Isabella în brațe fără teamă. Era a noastră. În sfârșit, eram mamă. Deși viața noastră luase o întorsătură neașteptată, în haosul acela găsisem ceea ce căutam de ani de zile: o familie.
Și, deși începutul nostru nu a fost tradițional, a fost real. A fost plin de durere, dar și de speranță. Acum știu – uneori, cele mai mari binecuvântări vin în coșuri de răchită, învelite în plâns și necunoscut. Iar dragostea… dragostea le transformă în miracole.