Mă numesc Alina. Sunt căsătorită cu Vlad de patru ani. Din exterior, păream familia perfectă: o casă spațioasă într-un cartier liniștit, două mașini în garaj, un câine jucăuș pe nume Max și weekenduri petrecute cu prietenii la grătar. Vlad avea un post bine plătit la o firmă de IT, iar eu lucram ca designer grafic de acasă. Totul părea stabil… dar liniștea era doar o fațadă.
O dimineață tensionată
Era ziua mea liberă, iar cum Vlad pleca devreme la birou, m-am trezit înaintea lui și m-am apucat să-i pregătesc micul dejun. Am făcut clătite cu afine, știind că sunt preferatele lui. Când a intrat în bucătărie, părea deja enervat.
— Bună dimineața, i-am zis zâmbind. Mai am două clătite și e gata totul.
— Bună… a murmurat, fără să mă privească.
Ne-am așezat la masă și, în câteva secunde, a început reproșul.
— Ai folosit toate afinele? Știi că îmi plac în iaurt la micul dejun.
— Vlad, puteai să-mi spui că s-au terminat. Îți făceam altceva dacă știai că te deranjează.
Tonul discuției a crescut rapid, iar micul dejun s-a transformat într-un alt episod de tensiune mocnită. Vlad a terminat de mâncat în tăcere, și-a luat servieta și, fără să mă sărute sau să-mi spună ceva cald, a ieșit pe ușă.
— Ne vedem diseară, a aruncat peste umăr.
— Da… diseară, i-am răspuns fără vlagă.
O invitație salvatoare
După ce a plecat, m-am uitat lung la clătitele rămase și m-am simțit golită. Ceva se rupsese de mult între noi, dar mă mințisem că e doar o perioadă. Aveam nevoie de aer, așa că am pus mâna pe telefon și am sunat-o pe prietena mea cea mai bună.
— Andreea, hai cu mine la piscină. Nu mai pot sta închisă în casă azi.
— Vin într-o oră! O zi la soare e exact ce ne trebuie!
La piscină era agitație, râsete, muzică și copii care țipau de bucurie. Am găsit un loc la marginea bazinului, am comandat niște limonadă și am început să vorbim despre orice altceva în afară de probleme.
— Ești sigură că e ok? m-a întrebat Andreea, simțind probabil că ceva mă frământă.
— E doar o zi proastă… zic eu, deși știam că e mai mult de-atât.
Priveliștea care mi-a înghețat sângele
Râdeam de o glumă din liceu când privirea mi s-a oprit brusc la o zonă cu șezlonguri. M-am ridicat ușor și mi-am simțit inima sărindu-mi din piept.
— Nu… nu se poate… am murmurat.
La câțiva metri distanță, Vlad stătea tolănit pe un șezlong, cu o blondă mult mai tânără lipită de el. Îi mângâia mâna, iar el îi zâmbea ca și cum lumea din jur nu exista.
— Andreea, spune-mi că visez…
— Nu visezi, Alina… e chiar el.
Simțeam cum îmi clocotea sângele în vine. M-am ridicat brusc, dar Andreea m-a prins de braț.
— Nu face ceva ce vei regreta. Gândește la rece.
Dar n-am apucat să decid nimic. Înainte să pot face vreun pas, un tânăr, înalt, cu alură atletică, s-a repezit spre Vlad. L-a prins de guler și l-a trântit înapoi pe șezlong.
— Ce dracu’ faci, nenorocitule?! Ai crezut că nu aflu? a tunat tânărul.
Blonda a țipat și a sărit în picioare. Vlad s-a albit la față.
— Nu e ce pare! Putem vorbi! Te plătesc! Spune suma!
— Nu sunt de vânzare, javră ce ești!
Am scos telefonul și am început să filmez. Mi se părea ireal. Era ca un spectacol în care Vlad juca rolul principal… al umilinței.
Tânărul l-a împins și a plecat, lăsându-l pe Vlad palid, cu respirația tăiată. M-am apropiat încet, cu telefonul în mână.
— Nu e ce crezi, Alina, a murmurat el.
— Nu? Poate ai vreo explicație magică pentru mâna aia pe care o țineai? Sau vrei să ne uităm împreună la filmare?
S-a uitat la mine rugător.
— Alina, te rog… putem vorbi.
— Am vorbit destul. Ce a fost între noi s-a terminat.
Căderea unui om
Pe drumul spre casă, a tăcut. Eu priveam pe geam, cu stomacul ghem. Când am ajuns, Vlad a cedat.
— Am greșit. Știu. N-ar fi trebuit. Dar și tu… te-ai schimbat. Ești rece, mereu nemulțumită. M-ai împins să caut altceva.
Am simțit cum furia mi se întoarce.
— Tu mă învinovățești pe mine pentru trădarea ta?! Asta-i tot ce ai învățat în patru ani de căsnicie?
— Măcar ascultă-mă!
— Am ascultat destul. Acum ascultă tu: am trimis filmarea șefului tău. Poate îl interesează cum se poartă ginerele lui.
A încremenit.
— Ai trimis… ce?!
— Da. Știi ce înseamnă „consecințe”, nu?
A doua zi, Vlad a fost concediat. Tatăl fetei era chiar directorul firmei. A venit acasă devastat. Dar n-am mai simțit milă. Nu pentru un bărbat care mă mințise, mă umilise și mă învinovățise pentru propriile alegeri.
Am depus cererea de divorț. În sfârșit, liberă.
Un nou început
A durut. N-am să mint. Trecerea nu a fost ușoară, dar a fost necesară. Cu fiecare zi care trecea, îmi simțeam spatele mai drept, mintea mai limpede, pașii mai siguri.
Trădarea lui Vlad a pus capăt unei iluzii… dar a deschis calea spre propria mea eliberare. Nu știu exact ce îmi rezervă viitorul, dar știu că voi merge spre el cu capul sus, cu lecțiile învățate și cu inima pregătită să se reconstruiască — de data asta, pentru mine.