Când ai impresia că viața nu-ți mai poate da o lovitură mai puternică, exact atunci îți dă una care te lasă fără aer. Așa am simțit eu în ziua în care am rămas singură, însărcinată și fără niciun sprijin. Singura rază de lumină a fost bunicul meu. Ce a făcut el după ce toți ceilalți m-au întors spatele… a fost lecția de viață pe care nimeni din familie n-o va uita vreodată.
Mă numesc Arlene și timp de 25 de ani am fost „fata invizibilă” din familie. Muncitoare, dar „banală”, după spusele mamei. Eram asistentă administrativă la o agenție imobiliară, o muncă modestă, dar stabilă. În schimb, verișoara mea Sarah era directoare la bancă. De fiecare dată când ne reuneam la cină, mama nu uita să remarce:
— Puteai fi ca Sarah… dar tu preferi să stai la birou și să tastezi.
Tatăl meu se limita la un oftat.
— Nu știu unde am greșit cu tine.
Singura voce care se ridica în apărarea mea era a bunicului:
— Lăsați fata în pace. Are capul pe umeri. Mai mult decât voi toți.
Nici eu nu-i dădeam prea multă crezare. Până într-o zi.
În ziua aceea, în birou a intrat David — tânăr, elegant, încrezător. Un antreprenor cu proiecte mari și un zâmbet care topea pereții. Avea o problemă cu niște acte cadastrale, iar eu, fără să mă dau mare, am găsit rapid soluția.
— Mi-ai salvat afacerea, zise el. Aș vrea să te scot la cină.
Cina a dus la o a doua întâlnire. Apoi la o poveste de dragoste care a evoluat rapid. În câteva luni, eram logodiți. Și abia atunci am aflat adevărata lui situație: provenea dintr-o familie cu influență, conducea o mașină de lux și deținea o casă care ar fi făcut revistele imobiliare să ofteze.
Brusc, părinții mei m-au „redescoperit”.
— Arlene a fost întotdeauna specială, spunea mama, brusc mândră.
— Aș vrea să pornesc o afacere cu viitorul meu ginere, zicea tata cu sclipire în ochi.
David le promitea tot ce-și doreau: afaceri, casă nouă, vacanțe.
Doar bunicul meu nu se lăsa fermecat.
— Ai grijă, fata mea. Are vorbe frumoase, dar nu văd suflet în ochii lui.
Am ignorat avertismentul. Îl iubeam. Și credeam că și el mă iubește.
Până în ziua în care testul de sarcină a ieșit pozitiv.
Am fost în culmea fericirii. Eram sigură că David va fi încântat. Dar când i-am spus vestea, a încremenit.
— Ce? Ești sigură?
I-am spus că făcusem trei teste. Răspunsul lui? Tăcere. Îngrijorare. Distanță. Și, peste doar două săptămâni, dispreț.
Într-o dimineață, am găsit patul gol. Dulapul și sertarele — goale. Pe masă, inelul și un bilet: „Îmi pare rău. Nu pot. Nu mă căuta.” Telefonul lui era deja închis, casa — de închiriat, firma — încheiată.
Am fugit la părinți, sperând să găsesc măcar alinare. În schimb, am fost acuzată:
— L-ai speriat, i-ai ruinat planurile!, mi-a strigat mama.
— Era șansa noastră, a completat tata.
— Sunt fiica voastră!, am izbucnit printre lacrimi.
— Ai distrus totul, a zis mama, rece. Nu te mai întorci aici până nu-ți rezolvi problemele.
Am fost dată afară. Însă în dimineața următoare, camioneta ruginită a bunicului meu m-a așteptat în fața blocului.
— Urcă, fata mea. Mergem acasă.
A fost singurul care nu m-a abandonat. Mi-a fost sprijin, umăr, familie. A venit zilnic să mă ajute. M-a ținut de mână la naștere. A fost acolo când James, băiețelul meu, a venit pe lume.
— E perfect, mi-a șoptit, ținându-l în brațe. Ca tine.
Dar timpul și-a spus cuvântul. La 70 de ani, vizitele zilnice l-au epuizat. Într-o zi n-a mai venit. L-au găsit în pat, plecat liniștit în somn.
La înmormântare, ai mei abia se uitau la mine. Mama a murmurat printre dinți:
— E vina ta… l-ai omorât cu stresul.
N-am răspuns. Ce rost mai avea?
Dar după trei zile, am primit un apel ciudat de la mama:
— Arlene, trebuie să vii la avocat. E vorba de testamentul tatălui meu.
Am intrat în biroul notarului și, la scurt timp, liniștea s-a spart odată cu lectura testamentului.
— Nepoatei mele Arlene, singura care a dat dovadă de tărie și bunătate, îi las întreaga mea avere: casa, economiile, investițiile — în total, aproximativ 850.000 de dolari.
Tăcere.
— Trebuie să fie o greșeală!, a spus tata.
Avocatul a zâmbit:
— Nu. Domnul Thompson a fost foarte clar. Totul merge la Arlene.
Mama a început să plângă. Tata s-a uitat în podea. Apoi a fost citită scrisoarea finală:
„Cei care abandonează pe cineva în suferință nu merită decât rușine. Arlene a fost singura care m-a făcut mândru.”
Când am ieșit, familia m-a înconjurat:
— Suntem familie, Arlene… n-o să ne lași așa, nu?
— Cum nu m-ați lăsat voi, când aveam nevoie?
— Putem repara totul… zise tata.
— Bunicul a reparat deja totul, le-am spus. A reparat ce voi ați stricat.
Am urcat în mașină, cu fiul meu în brațe. În oglinda retrovizoare, am văzut chipurile celor care, odată, îmi întorseseră spatele. Acum rămăseseră singuri, așa cum mă lăsaseră pe mine.
Bunicul meu nu mi-a lăsat doar o avere. Mi-a lăsat o lecție. Că sprijinul adevărat se arată în cele mai grele clipe. Iar când cei dragi te trădează, un singur om care îți rămâne alături face cât o mie de familii.