Ziua în care mi-am pierdut fiica a rămas pentru totdeauna o pată întunecată în inima mea. Îmi amintesc perfect detalii absurde – cum mirosea salonul spitalului, cum suna monitorul inimii, până și alunița de pe bărbia medicului. Dar nu-mi mai amintesc cum am ajuns acasă după ce mi s-a spus: „Îmi pare rău. Am făcut tot ce am putut…”
Emma avea 16 ani. Conducea spre casă de la bibliotecă atunci când un camion a trecut pe roșu și a izbit mașina ei. O lovitură nedreaptă, fără avertisment, care mi-a răpit totul.
Am petrecut următoarele zile în camera ei, cu fața în hanoracul ei preferat, inspirându-i parfumul dulceag. Așa m-a găsit fostul meu soț, Tom, cu o zi înainte de înmormântare. Ne-am așezat împreună pe patul Emmei, el ținea în mână o carte despre schimbările climatice pe care Emma o citea, și am plâns în tăcere.
Deși eram divorțați de mulți ani, Tom și cu mine rămăseserăm uniți ca părinți. Ba chiar venise și la nunta mea cu Frank, acum doi ani. Iar în acea cameră tăcută, am decis împreună ce să facem cu fondul de facultate al Emmei – 25.000 de dolari adunați cu trudă în peste un deceniu. Și toți bănuții câștigați de ea în vara în care vindea înghețată pe faleză.
Emma visa să studieze la UC Davis, în domeniul protecției mediului. Adora ideea de a schimba lumea în bine, pas cu pas. De aceea, am simțit că trebuie să ducem visul ei mai departe, chiar dacă ea nu mai era printre noi.
Am decis să donăm banii către două organizații dragi Emmei: una pentru reîmpădurirea pădurilor tropicale și alta pentru sprijinirea tinerelor femei în cariere ecologice. Ne-am simțit, în sfârșit, utili. De parcă, prin acest gest, păstram o părticică din ea vie.
Și tocmai când credeam că totul se așează… a apărut Amber.
Fiica vitregă a soțului meu, cu doar trei ani mai tânără decât mine, dar suficient de arogantă încât să-mi amintească asta la fiecare întâlnire. Relația noastră fusese rece de la început – ea mă etichetase în fața tuturor drept „criza de mijloc a lui tata”.
A venit la ușă neanunțată, cu un aer fals compătimitor.
— Îmi pare tare rău pentru ce s-a întâmplat, a spus ea, intrând fără să aștepte invitație.
Apoi, fără nicio introducere reală, a întrebat direct:
— Ce faci cu banii de facultate ai Emmei?
Am înghețat. Așa, pur și simplu?
— Numele ei era Emma, am spus calm. Și banii vor fi donați. Eu și tatăl ei am decis împreună.
Amber a rânjit disprețuitor.
— Glumești, nu? Chiar ai de gând să-i dai unei fundații în loc să-i folosești pentru cineva din… familie? Adică, pentru mine?
Cuvântul acela, „familie”, a căzut greu între noi. Asta de la femeia care nici măcar nu mi-a trimis un mesaj când Emma a murit.
— Fondul ăla era al fiicei mele. Tu nu ai cunoscut-o niciodată, i-am spus.
Amber s-a încruntat, jucând rolul victimei.
— Acum sunt fiica ta vitregă, nu? Sau asta contează doar când îți convine?
În acel moment, a intrat și Frank. Și m-a uimit: i-a dat dreptate lui Amber.
— Dragă, poate are dreptate… Caritatea poate aștepta. Banii ăștia i-ar putea oferi un nou început.
Nu-mi venea să cred. Îngropasem copilul nostru și acum soțul meu negocia banii ei ca pe niște bunuri de prisos. Nu eram mobila rămasă dintr-o mutare. Eram mama unei fete moarte.
— Bine, am spus. O poate primi. Dar cu o singură condiție.
Amber a tresărit, crezând că a câștigat.
M-am apropiat, i-am privit ochii goi.
— Spune-mi, Amber… cine m-a jignit constant? Cine m-a făcut „vânătoare de zestre”? Cine nu mi-a spus un cuvânt când am pierdut-o pe Emma și nici măcar nu i-a reținut numele corect? Tu. Și tu vrei banii ei?
Amber a râs sec.
— Ești patetică. Banii nu mai sunt ai ei. Sunt ai tăi. Și ai lui tata. Deci am dreptul la ei.
Am ridicat capul.
— Nu-ți sunt datoare cu nimic. Și dacă tot vorbim de dreptate, îți spun eu ceva: mai bine arunc fiecare cent în foc decât să ți-i dau ție.
Frank s-a încruntat.
— Ești meschină.
— Nu, Frank. Sunt mamă. O mamă care a înțeles că nu pot trăi într-o casă unde durerea ei e tratată ca un inconvenient.
Am ieșit din cameră. În acea seară, am scos numele meu din cont și am transferat toți banii lui Tom.
— Emma e în siguranță cu tine, i-am scris.
A doua zi, am depus actele de divorț. Fără urlete. Fără lamentări. Doar adevăr.
— Mi-ai arătat ce contează pentru tine, Frank. Și acum te cred.
M-a privit uluit. Nu știa cine sunt. Dar Emma ar fi știut. Și ar fi fost mândră.
Acum, eu și Tom am pus bazele unei burse care poartă numele Emmei. „Bursa de Lideri de Mediu Emma”. În fiecare an, o fată curajoasă va primi sprijin să-și urmeze visul de a schimba lumea.
Moștenirea Emmei nu stă în bani. Stă în tot ce a crezut și a iubit. Iar Amber? Să strige cât vrea. Nu va primi nimic.